„Chiar dacă pare un șablon, fără Dâmbovița n-ar fi existat Bucureștiul, spune Andrei Bîrsan. Numai că acest centru primordial al orașului, spre deosebire de Sena sau Dunăre, e un râu mic. Sigur, i s-ar putea înverzi malurile. Ori de câte ori observăm câte-un pâlc de plante  sau niște iederă care atârnă în apă, ne frapează cât de bine arată. Fotograful visează la bărcuțe pe Dâmbovița, zone de înot sau alte activități acvatice – dar nu știe dacă investițiile necesare din partea autorităților ar aduce înapoi ceva. Nici măcar voturi.

Teodor Frolu spune că oamenii nu au cum să-și asume Dâmbovița ca pe un spațiu clar definit în oraș, pentru că nu le oferă nimic. Nu e o resursă sau un element definitoriu pentru identitatea, brandul orașului, ci un canal de beton încorsetat de două linii de trafic foarte aglomerat, cu un trotuar de un metru și un gard și trei smocuri de iarbă.”

Dâmbovița a fost viața orașului – Scena9.ro

Sunt trei lucruri care mă preocupă atunci când vine vorba de urbanul bucureștean și nu este vorba printre ele de problemele pe care le are rețeaua de termoficare. Cât privește chestiunea din urmă, era evident încă de acum cincisprezece ani că situația este critică, dar primarul general de atunci, Sorin Oprescu (cel care sfidează astăzi autoritatea statului român dintr-un cartier de lux al Atenei), a fost total dezinteresat să intervină cu un proiect de reabilitare.

Gabriela Firea, cea care astăzi trage toate sforile posibile la PSD și PNL, împreună cu familia Pandele, pentru a se reîntoarce în fotoliul de primar general, a preferat jocul de umbre cât timp a fost vorba de termoficare, limitându-se la promisiuni de campanie electorală. Așa cum era de așteptat, măgăreața a căzut pe primul mandat al lui Nicușor Dan și este foarte probabil ca de aici să i se și tragă actualului primar general înfrângerea în viitoarele alegeri.

Întorcându-mă la subiect, mă supără că guvernarea locală din București (nu fac distincție între primarul general și consiliul general și primarii de sector și consiliile de sector) nu a găsit soluții la: (i) regenerarea urbană[1] a canalului Dâmboviței pe întreg traseul său; (ii) construirea de piste pentru transportul alternativ (biciclete și trotinete), independente, dar și conectate cu transportul în comun (înainte de a pune bir pe locurile de parcare din zonele 0 și 1) și (iii) deschiderea pentru public a esplanadei Palatului Parlamentului, acest edificiu cu aspect monstruos, pe care îl poate umaniza doar împrietenirea cu oamenii.

Dâmbovița de astăzi este (doar) un canal de beton care a înlăturat multe din neajunsurile pe care le provoca anterior cursul liber al râului. Potrivit lui Stematiu și Teodorescu[2], cursul râului în București a fost amenajat etajat: (i) la suprafață – o cuvă de beton care reprezintă albia geometrizată cu nivel liber, prin care este vehiculată apa curată, nivelul fiind controlat de o serie de deversori de reglementare alimentați cu apă din Lacul Morii; (ii) în subteran – o structură de beton numită caseta colectoare a apelor uzate, la care au fost racordate toate colectoarele principale ale sistemului de canalizare și care a fost concepută pentru a transporta gravitațional apa uzată colectată din întreg orașul către stația de epurare Glina.

Stematiu și Teodorescu, secțiune prin albia actuală a canalului urban Dâmbovița

Aceste detalii tehnice sunt importante, pentru că modelul actual al cursului râului Dâmbovița reduce mult din opțiunile de regenerare urbană, așa cum observă foarte bine arhitectul Teodor Frolu (pe care l-am citat la început), co-fondator al Asociației „Ivan Patzaichin – Mila 23”: „Acesta este marele paradox al Dâmboviței, un râu natural betonat se transformă într-un element utilitar, pe când lacurile artificiale din nordul orașului (Herăstrău, Tei), amenajate în zone mlăștinoase, ajung să fie percepute ca zone naturale de agrement”[3].

Aș vrea să văd că se întâmplă ceva frumos cu Dâmbovița, al cărei curs să fie redat bucureștenilor pentru a se bucura de potențialul de bine și confort pe care în orice oraș cumsecade un râu îl aduce oamenilor; doar că modelul regenerării nu poate fi Parisul, de exemplu, mai degrabă găsim un astfel de model în Țările de Jos.

CE MI-AR PLACE SĂ ÎNTÂLNESC LA PAS PE SPLAIUL DÂMBOVIȚEI?

Eric Winterhalder, vienezul care în 1829 se înrola în armata Țării Române și apoi, îndrăgostindu-se de patria sa adoptivă a ales să rămână întreaga sa viață în București și să se implice în ridicarea României moderne, alături de generația pașoptistă, este cunoscut nu atât ca ministru de finanțe sau ca unul dintre cei care au clădit instituția financiară a Casei de Depuneri și Consemnațiuni (actuala CEC Bank), cât pentru că în vremea în care era profesor de istoria artelor la Conservatorul lui Ion Heliade Rădulescu a cules și publicat versurile unui cântec popular: „Dâmboviță, apă dulce”.

Ca publicist la „Românul”, ziar înființat în 1857 de C.A. Rosetti, Eric Winterhalder a fost unul dintre criticii acerbi ai stării de lucruri din București, dar și dovada vie că versurile cântecului pe care l-a cules de pe strunele lăutarilor nu erau vorbe goale: Râulețe! după tine / Simț departe mare dor; / Facă ca patria să-și uite / Un străin și călător. / Dâmboviță, apă dulce, / Cine-o bea, nu se mai duce.

Găsesc interesantă la Winterhalder prospețimea critică a ochiului străin care vede și analizează totul, în cele mai mici amănunte, dar o face din dragoste pentru locurile ce i-au devenit patrie și vede în demersul său un efort de construcție și nici pe departe exercițiul steril și superior al unui trecător dispus să ia în râs sărăcia și înapoierea de provincie la cheremul otoman prin care a călătorit fulgurant. Și mă întreb: în ce relație a pus el Dâmbovița și urbanitatea Bucureștiului?

La acea vreme Viena, ca și Parisul și într-o oarecare măsură Budapesta erau orașe moderne, eclectice, unde Sena sau Dunărea ajunseseră să aibă funcțiuni urbane noi, nu doar cele strict utilitare de alimentare cu apă, transport, stingerea incendiilor și evitarea inundațiilor. Bucureștiul nu era în aceeași situație.

Dâmbovița era resursa pentru apa de băut a Bucureștiului, dar și râul în care se scăldau mahalagii și copiii târgoveților, erau deversate canalele și aruncate gunoaiele și leșurile de animale. Apa era distribuită în oraș de sacagii, care nu-și băteau prea mult capul de este potabilă sau nu; purificarea o făceau (dacă o făceau, în funcție de mușterii pe care-i aveau) prin filtrarea superficială sau cu piatra acră[4] care precipita o parte din impurități.

Amsterdam și București. Sursa: arhiva personală

Eric Winterhalder nu ar fi avut cum să se bucure prea mult de malurile râului, pentru că amenajarea Dâmboviței nu era o preocupare stăruitoare a autorităților. După inundațiile devastatoare din perioada anilor 1862-1865, administrația Alexandru Ioan Cuza a inițiat lucrări de canalizare și rectificare a cursului Dâmboviței; în 1868 este curățită albia și se făceau mici rectificări ale cursului său.

Abia în anul 1871 începe un demers susținut de lucrări de canalizare și se înlocuiesc principalele poduri (construite din lemn până atunci) cu unele metalice. În fine, abia între anii 1880 – 1885 inginerul francez Alexandre Boisguerin au pus în operă un proiect serios de amenajare a cursului și albiei râului Dâmbovița.

Între anii 1879-1880, albia a fost adâncită cu 6 metri și s-au proiectat două căderi de apă, una la Grozăvești, unde era amplasată și o uzină electrică, și o a doua la Vitan. Partea de jos a albiei a fost căptușită cu podină din stejar, așezată pe grinzi și piloți de lemn, iar malurile au fost curățite la partea inferioară și înierbate la partea superioară[5]. Pe margini au fost amenajate splaiurile, pe o lățime de 20 de metri fiecare, prin pietruire și plantare cu pomi.

Dâmbovița în interbelic. Sursa: fotoshooting.ro

Dacă Winterhalder, la acel moment trecut bine de 70 de ani, ba chiar apropiindu-se de 80, a mai reușit să savureze promenada pe Splai și să se bucure de noua înfățișare pe care o oferea orașului, nu am de unde să știu, dar îmi place să cred că da, că era mulțumit de ceea ce generația căreia îi aparținea reușise să facă în scurt timp pentru modernizarea regatului și a capitalei sale.

În Țările de Jos canalele – prezente peste tot, în orașe sau traversând polderele răpite mării – au mai ales rolul de artere de transport. Nu este și cazul Bucureștiului, unde nu vedem pe Dâmbovița nici ambarcațiuni ușoare, nici linii de transport; cursul nou proiectat și construit începând cu anul 1977 nu a fost pregătit (deși este din loc în loc dotat cu pontoane) să fie utilizat pentru transport și navigație de agrement. De altfel, până la Asociația „Ivan Patzaichin – Mila 23”, nu cred că și-a propus cineva în mod serios să aducă Bucureștiului o Dâmboviță navigabilă.

Pentru mine faptul că Dâmbovița nu este folosită pentru transportul în comun pe apă și agrement nautic înseamnă o mare pierdere și un semn că s-a ratat și continuă să fie ratată o dimensiune esențială a urbanismului său: utilizarea deplină a potențialului acestui curs de apă. Îmi imaginez de multe ori cum ar arăta cele câteva linii de transport pe cursul Dâmboviței: transport în comun (asociat liniilor oferite de STB și Metrorex), dar și agrement și turism (hop on, hop off).

Dacă Dâmbovița nu este vie, animată, nici trotuarele sale nu sunt. Promenada nu este verde, administrația locală nu are vreun interes special să o mențină astfel, pentru că bucureșteanul sau turistul nu își fac plimbările pe lângă un curs banal de apă. La fel de bine o pot face într-un parc cu un luciu de apă, care în plus este animat și pitoresc: ai ce să vezi, pe ce anume să zăbovești cu privirea.

Fără trotuare animate, de ce ar avea rost să cauți pe Splai un loc unde să-ți deschizi o cafenea șic sau un restaurant gourmet? Cine să se oprească însetat sau înfometat, dacă Splaiul nu este loc de promenadă, ba chiar dimpotrivă.

Când am documentat foto subiectul, într-o zi de miercuri spre prânz, pot spune că nu m-am intersectat pe trotuarele de pe Splai aproape cu nimeni. Am zărit câțiva pescari pe picior de plecare, că se facuse cald, și doi sau trei alergători care-și făceau joggingul zilnic. Terasele de lângă Biblioteca Națională, singurele deschise, aveau clienți cât să-i numeri pe degete. Canalul Dâmboviței este deocamdată doar o oportunitate ratată.

Promenada pe Splai. Sursa: arhiva personală

Istoria Dâmboviței ca parte a unui cerc vicios – nu atrage turiști pentru că Bucureștiul nu este un oraș turistic, iar Bucureștiul nu este un oraș turistic pentru că adună una cu alta suite întregi de oportunități ratate de a se transforma într-un urban ofertant turistic – nu este surprinzătoare, dar pentru mine este frustrantă. Trăiesc în capitala țării mele care are aspectul unui târg prăfuit unde nimic nu se întâmplă. Ce s-a schimbat, oare, în Bucureștiul de astăzi față de cel din vremea lui Eric Winterhalder?

PROIECTE AR FI, CHIAR ȘI AUTORITĂȚI INTERESATE SĂ LE PUNĂ ÎN OPERĂ. ȘI TOTUȘI…

Cred că singurul proiect funcțional de regenerare urbană ce implică oarecum Dâmbovița este cel de reabilitare a fântânilor din Piața Unirii, care a permis companiei Apa Nova să lanseze programul „Simfonia Apei”[6], un spectacol public cu mare priză atât la bucureșteni cât și la turiștii ce se întâmplă să se afle în capitală în weekendurile estivale.

Simfonia apei. Sursa: seebucharest.ro

Din păcate, această inițiativă este izolată și nu poate fi valorificată decât sezonier. În plus, este o excepție, pentru că nu vine, așa cum ar fi normal, să încununeze o Dâmboviță ofertantă pe întreg cursul său, cu insule de spectacol urban în punctele cheie, cu promenade extinse, terase de cafenele, restaurante plutitoare, plimbări pe apă și alte minunății pe care atât de firesc le găsim integrate în peisajul marilor orașe care se bucură de binecuvântarea unui curs de apă.

Dincolo de „Simfonia Apei” eu unul nu am mai găsit decât intenții, dintre care cel mai avansat proiect (se pare) este cel care a câștigat concursul „Reclaiming the River”, organizat de Primăria Sectorului 3 și Ordinul Arhitecților din România – Filiala București în urmă cu doi ani. Proiectul 58 – HH4356[7], care s-a clasat pe primul loc în urma concursului, a fost semnat de trei arhitecți: Oana Moga, Jacqueline Cuzino și Șerban Patrulius.

Reclaiming the River – Proiectul 58-HH4356. Sursa: oar.archi

Conform autorilor, canalul Dâmbovița, pe segmentul dintre podurile Mărășești și Mihai Bravu, ar urma să fie redat comunității prin două mari intervenții: înverzirea malurilor albiei și executarea de poduri pietonale.

Vorbind despre proiect, Jacqueline Cuzino declara pentru PressOne[8]: „Cred că odată ce Dâmbovița nu va mai fi incomod de privit și de traversat, oamenii vor redescoperi valoarea ei ca element natural. Poate că bucureștenii își vor dori atunci să profite mai mult de această resursă și să aibă grijă de ea, vor apărea tot soiul de inițiative creative. Ne gândeam la începutul proiectului: cum ar fi să mănânci la prânz pe malul apei, să simți cum adie vântul pe pod, să ai o oază de verde în fața biroului? Sperăm că în viitor va fi o realitate.”

Proiectul este cuprins în „Strategia de Dezvoltare Durabilă a Sectorului 3 pentru perioada 2021 – 2027” (document public), în care se face referire și la un contract deja semnat pentru „amenajarea peisagistică a malurilor râului Dâmbovița – reabilitarea și reactivarea Splaiului Unirii în zona Mărășești – Timpuri Noi – Mihai Bravu”. Posibil, nu zic nu, dar nu am sesizat încă să fi început lucrările la acest proiect.

Celelalte două proiecte pe care le-am identificat sunt la stadiul de intenții. Primul este denumit „Dâmbovița Smart River”[9], o inițiativă ce reunește ca parteneri Asociația „Ivan Patzaichin – Mila 23”, Urbo Techa, Space Syntax și DC Communication. Inițiatorii definesc astfel obiectivul pe care îl au în vedere:

„Gândindu-ne la Dâmbovița ca la o oază de verdeață și nu ca la un canal, ne putem imagina că spațiile verzi și zonele de apă pot fi unite într-un sistem de infrastructură verde. Funcțiunile existente de-a lungul râului împreună cu reinventarea platformelor industriale pot crea o diagonală economică în oraș, care acum nu există. Această structură urbană nou creată poate fi întărită prin conectarea elementelor sale cu o rețea de soft mobility bazată pe rute pentru pietoni și bicicliști împreună cu transport în comun.”

Cel de-al doilea, „Traversăm prin Verde”[10], este o inițiativă a Fundației Comunitare București și ar urma să fie implementat prin Asociația „Parcul Natural Văcărești”. Ideea de bază ar fi proiectarea unei conexiuni între zonele de vegetație dezvoltate de-a lungul râului Dâmbovița și Parcul Natural Văcărești.

Echipele Asociației „Parcul Natural Văcărești” analizează vegetația și fauna din spațiile verzi aflate pe cursul râului Dâmbovița, între Văcărești și ieșirea din oraș. Pe baza rezultatelor analizelor vor fi propuse direcții generale de amenajare peisagistică a zonelor de pe malurile râului în acord cu vegetația locală, apoi se va proiecta unui culoar ecologic între Parcul Natural Văcărești și râul Dâmbovița, pentru a facilita dispersiei speciilor, în special a amfibienilor și mamiferelor.

O ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ LIPSITĂ DE IMAGINAȚIE ȘI AMBIȚIE

Nu îmi fac speranțe că în următorii zece ani se va găsi o administrație publică locală în București – primar general, primari de sector, consiliul general și consilii de sector – care să gândească unitar și apoi să pună în practică soluții prin care râul Dâmbovița să fie redat bucureștenilor și turiștilor care vor să viziteze orașul, printr-o serie de proiecte inspirate și necesare de regenerare urbană.

Imagine emblematică: Dâmbovița la Biblioteca Națională. Sursa: arhiva personală

Crin Halaicu, Victor Ciorbea, Viorel Lis, Traian Băsescu, Răzvan Murgeanu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu, Gabriela Firea… și nu am enumerat toți primarii generali post-decembriști; ei sunt explicația nu doar pentru că Dâmbovița a rămas un obiectiv prizonier al condiției sale funcționale, ci pentru cum arată astăzi în general capitala.

Mai mult sau mai puțin, cu foarte rare excepții, aceste nume au preferat să administreze pompieristic și să caute avantaje proprii ori pentru grupurile ce i-au propulsat în funcții, nu să servească Bucureștiul și pe locuitorii săi. Un București frumos, eclectic, turistic și așa mai departe nu avea cum să intre în vederile lor, pentru că absolut toți s-au întrecut să ne demonstreze că nu au viziune, ci o simplă listă de obiective și ținte personale și de partid.

Am avut, pe rând, așteptări de la fiecare – mă refer nu numai la mine, ci la bucureșteni în general. Eu personal mi-am pus speranțe în Traian Băsescu și în Nicușor Dan. Traian Băsescu a decolat spre Cotroceni, folosind funcția de primar general ca rampă de lansare; luptele sale cu Consiliul General au prefațat stilul conflictual al coabitării cu majoritățile parlamentare ostile.

Nicușor Dan, însă… Ei bine, cu el este o altă poveste. S-a lansat dinspre o platformă a societății civile și a arătat mereu că formația sa fundamentală este aceea de activist civic dedicat, a cărei singură rațiune de a fi este lupta cu birocrația și politicianismul. Până acum în mandatul său nu a trădat acest profil, dar nici nu a arătat că are viziune ori că stăpânește organic știința leadeship-ului ori a comunicării.

Ce-i drept, nu a pomenit nicio clipă în campanie că ar fi un lider cu viziune și nu ni s-a prezentat astfel. Și atunci, de ce ne-am simți înșelați pentru că ceea ce face domnia sa la primăria generală este să conducă o luptă surdă și cu puține forțe rămase credincioase împotriva birocrației osificate pe care a moștenit-o și a politicianismului din Consiliu? Nu regret că l-am votat, pentru că alternativa ar fi fost (și încă este) absolut malignă.

„Nu vreau să îmi însușesc această critică, parcurile nu sunt nici mai bine, nici mai rău decât au fost toți anii aceștia. Mă duc relativ des în Parcul Carol cu copiii. Ele nu au sisteme de irigații și iarba, pentru că e secetă, este arsă. Curățenia este destul de bună. A fost un  moment în vara anului trecut când am făcut trecerea de la companiile municipale care  cheltuiau în exces, când la 2-3 luni nu a  fost tunsă iarba. În momentul de față, iarba este tunsă. În momentul de față este o curățenie care se face permanent.”[11]

L-am citat pe Nicușor Dan cu un răspuns pe care l-a dat când a fost interpelat de presă în legătură cu curățenia din parcuri. Ceea ce afirmă primarul general este corect și adevărat, parcurile nu erau mai curate în mandatele lui Sorin Oprescu sau ale Gabrielei Firea, dar cei care l-au ales nu și-au dorit încă un „manager” în acel fotoliu de la Primăria Capitalei, ci un lider cu viziune și autoritate.

Nu este prima dată când sunt dezamăgit de discursul public al lui Nicușor Dan ca primar general. A avut declarații dezamăgitoare și atunci când a intrat într-o dispută cu reprezentanții Asociației Parcul Natural Văcărești, care acuzau primăria Generală că pune bețe în roate administrării eficiente a Deltei Văcărești; disputa a apărut în momentul în care o serie de incendii au izbucnit în respectiva zonă, fără ca firma de pază să fie capabilă să prevină repetarea lor.

Dacă primarul general Nicușor Dan nu este interesat de subiecte minore cum ar fi curățenia și starea parcurilor administrate de Primăria Generală, dacă incendiile din Delta Văcărești nu l-au revoltat ci i-au prilejuit o lehamite ce a alimentat o dispută cu foștii colegi de activism civic, de ce m-aș aștepta ca până la alegerile din 2024 să-l văd inițiind un proiect integrat de redare a canalului Dâmbovița bucureștenilor și turismului? Păi, nu mă aștept, dimpotrivă. Nu-mi mai fac iluzii.

De altminteri nici Nicușor Dan nu-și mai face iluzii, după cum a declarat presei, susținând că nu este interesat de viitoarele alegeri ci gândește strategic. Iar gândirea sa strategică, din ce înțeleg, arată cam așa: „… ceea ce am făcut eu în administrarea Bucureștiului a fost să trasez acele linii mari strategice pe care să mergem în continuare, fie că vorbim de semaforizare, fie că vorbim de transportul public, fie că vorbim de metroul la suprafață, fie că vorbim de radialele până în autostrada de centură, sunt lucruri mari, nu hai să mai punem un semafor aici, un semafor aici, un semafor aici. Rezultatul acestor planuri mari se vede în ani.”[12]

În regulă, Nicușor Dan, am înțeles, lucruri mari, deh! Regenerarea urbană a Dâmboviței, adăugarea de funcționalități noi râului care străbate capitala nu este un proiect strategic, este un flecușteț. Prea bine, am notat!

Ei bine, domnule primar general, dumneavoastră doamnă challenger (etern) Gabriela Firea și alții interesați de fotoliul cel mare de la Primăria Generală, vă anunț să nu contați pe votul meu dacă nu aveți un astfel de proiect în program. M-am săturat să vă dați importanță cu rezolvarea unor chestiuni care ar trebui să fie preocupări curente într-un oraș modern; pentru rezolvarea lor există viceprimari, directori generali, directori de companii ale primăriei etc.

De la un primar general eu pretind viziune, autoritate, deschidere în comunicare! Nu puteți livra așa ceva? OK, rămâneți acasă în fotoliile proprii și nu ne consumați timpul cu promisiuni și apoi cu mandatele voastre sterpe, timp în care orașul se dezvoltă haotic și primitiv, otrăvindu-ne viața, cotidianul. Aviz amatorilor!

 

Un articol de Cristian Felea