Stimați cititori,

Doresc să împărtășesc cu dumneavoastră, câteva din imaginile pe care le-am cules în vacanță. Cred că atât cei care le-au văzut deja, dar în special cei care nu le-au văzut, se vor bucura de frumusețea frescelor.

 

Mănăstirea Durău

Wikipedia spune despre Mănăstirea Durău : Mănăstirea Durău este o mănăstire ortodoxă de călugărițe situată în localitatea Durău din comuna Ceahlău (județul Neamț). Construcția ei datează din secolele XIX – XX. Mănăstirea Durău a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Neamț din anul 2015, fiind alcătuită din următoarele 6 obiective: Biserica „Buna Vestire” – datând din 1835, Casa mitropolitului Veniamin Costachi – datând din anul 1832, Casa monahului Varahil Moraru – datând din sec. al XIX-lea, Stăreția – datând din sec. al XIX-lea, Clopotnița de zid – datând de la începutul sec. al XX-lea, Clopotnița de lemn – datând din perioada 1830 – 1835.

 

Să revenim însă la istorie. Cu sute de ani în urmă, credincioși cucernici s-au așezat în jurul muntelui Ceahlău. Pustnicii au trăit în grote, nevoindu-se în aceste locuri vitrege. În anumite perioade călugării au înființat schituri care au ars sau au fost acoperite de avalanșe.

Mănăstirea Durău este situată la o distanță de 5 km de Cascada Duruitoarea, de la care și-a luat numele. Existența unui schit de maici la poalele Ceahlăului datează încă de la anul 1600, el fiind condus într-o vreme de maica Mariana, fiică de voievod moldovean și nepoata domnitorului Vasile Lupu. Prima atestare documentară a Mănăstirii Durău are loc într-un act din anul 1779, stareță fiind la acea vreme schimonahia Nazaria. În anul 1787, schimonahia Nazaria a fost numită ca stareță a Schitului Văratec, ea fiind urmată acolo de toate maicile de la Schitul Durău. Schimonahia Nazaria a condus soborul mănăstirii Văratec în perioada 1788-1814, fiind ajutată de duhovnicul Iosif. Ca urmare a faptului că așezământul de la Durău era abandonat, mitropolitul Veniamin Costachi l-a transformat în 1802 în schit de călugări. Ieroschimonahul Petru a adus la Durău călugări de la schiturile din apropiere. Pe la 1830, schitul Durău se afla sub ascultarea Schitului Hangu.

Biserica de lemn a schitului s-a deteriorat odată cu trecerea anilor astfel că pe locul unde se afla ea a fost construită în perioada 1832-1835 o biserică de zid, mai trainică. Ridicarea noii biserici s-a realizat de către câțiva călugări de la mănăstirile Neamț și Secu, ajutați de schimonahia Safta Brâncoveanu și de , prin osârdia egumenului (nacealnicul) Ghervasie, originar din Mănăstirea Neamț. Cheltuielile au fost suportate de trei negustori înstăriți din Piatra Neamț (frații Gheorghe și Ioan Prosie și Vasile Iliovici). Tot în 1835 a fost construit și un turn-clopotniță de zid, cu două etaje. Biserica a fost sfințită de mitropolitul Veniamin Costachi, primind hramul „Buna Vestire”.

Deasupra intrării din pridvor în pronaos se află o pisanie scrisă în limba română cu caractere chirilice având următorul cuprins: „Biserica Bunei Vestiri a pre Sf. Născătoarii de Dumnezeu zidită în zilele Pre Înalțatului Domnu Mihail Grigoriu Sturza Voevod, cu blagoslovenia Preosfintului Mitropolit Veniamin, cu ajutorul acelor ce au năstăvit Duhul Sfânt, prin osârdia cuvioșii sale părintele Ghervasie și a neguțătorilor dumnealor frați Gheorghie și Ioan Prosie, și Vasilie Iliovici. Sihăstria Durăul în Muntile Pionul. 1835”.

Pridvorul bisericii și catapeteasma din lemn de tei au fost pictate în ulei, în anul 1853, de către pictorul grec Haralambie Agnostul din Constantinopol.

 

Cu acel prilej, a fost pictat pe peretele vestic al pridvorului, în stânga intrării, un tablou votiv cu următoarea inscripție cu caractere chirilice: „Ghervasie s[c]himonah cu metaniia din sf[â]nta mănăstirea Neamțului fiind nacealnec acestui sf[â]nt lăcaș Durău și biserica din temelie zidită prin osârdiia cuvioșiei sale și împreună [cu] ostenitori[i] părinți, Pimen ieros[c]himrnah și Macarii s[c]himonah”.

Catapeteasma

 

Mănăstirea Durău s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea. Mitropolitul Veniamin Costachi avea o reședință aici.

 

Vasile Alecsandri și Alexandru Vlahuță au trecut prin Durău. În povestirea „O primblare la munți” (1844), scriitorul Vasile Alecsandri relatează o călătorie prin munți la Mănăstirea Pângărați, ocazie cu care a ajuns la schitul Hangu și la schitul Durău. Deși erau flămânzi, ei au plecat de la Hangu la Durău, unde, după ce s-au rătăcit pe drum și au fost călăuziți de un cioban, au aflat că nu se găsește nimic de mâncare. Ei au făcut drumul înapoi la Hangu, unde au mâncat „ca lupii din Valahia”.

Alexandru Vlahuță  și-a descris acea călătorie în capitolul „În munții Neamțului” din volumul România pitorească (1901). După ce trece Bistrița, el urcă Ceahlăul pornind din „larga fâneață de pe poalele Ceahlăului” de la schitul Durău. Liniștea este străpunsă de sunetul toacei. Grupul din care făcea parte scriitorul urcă pe munte de pe cărarea ce ducea din poiana schitului. De pe Curmătura Arșiții scriitorul vede schitul Durău „cuibărit ca în fundul unei prăpăstii”. Drumeții coboară de la Cascada Duruitoarea pe albia răului și sosește la Durău pe când se înnopta, iar lumea începuse a se neliniști de întârzierea lor.

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului

 

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul veacului următor au fost construite în jurul bisericii mai multe case călugărești. Durăul avea în anul 1909 un număr de 44 de monahi și statut de mănăstire cu două schituri: Tarcău și Bisericani. Iustin Pârvu a intrat în 1936 ca frate la Schitul Durău, rămânând aici timp de un an după care s-a înscris la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica.

 

În anul 1944 ieromonahii de la Durău (printre care și Iustin Pârvu) care au luptat pe frontul sovietic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au adus aici părticele din moaștele Sfântului Mucenic Pantelimon. În timpul retragerii trupelor române, monahii nemțeni au găsit acele moaște într-o biserică ruinată din Rusia ateistă și le-au adus cu grijă în România, pentru a fi cinstite.

Mănăstirea Durău a fost desființată în anul 1959, lăcașul de cult devenind biserică de parohie. Preot a fost aici în perioada 1962-1964 ieromonahul Pimen Zainea (fost stareț la Mănăstirea Putna și viitor arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților).

Ulterior, a fost înființat aici în 1972 un schit de călugări. Autoritățile comuniste au hotărât construirea stațiunii climaterice Durău în apropierea fostei mănăstiri. Astfel, biserica „Sfânta Sofia” din fostul cimitir al mănăstirii, precum și majoritatea chiliilor monahale din împrejurimi, au fost demolate în anul 1977.

În anul 1991, mitropolitul Daniel Ciobotea a transformat schitul de călugări în mănăstire de maici și a înființat Centrul Cultural-Pastoral „Sf. Daniil Sihastru”, loc de promovare a spiritualității ortodoxe în dialog ecumenic național și internațional. În interiorul Centrului a fost amenajat un paraclis care a fost pictat de arhimandritul Vartolomeu Florea. Centrul Cultural-Pastoral „Sf. Daniil Sihastru” a fost sfințit la 30 octombrie 1995 de către patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului, alături de alți înalți ierarhi, în prezența a numeroși clerici și credincioși. Biserica Mănăstirii Durău a primit în anul 2003 și un al doilea hram – „Sf. Pantelimon”, cu binecuvântarea mitropolitului Daniel Ciobotea., azi Patriarhul Daniel.

 

Sursa datelor istorice :Wikipedia, Doxologia

 

Stimați cititori,

Cred că mulți dintre Dumneavoastră se întreabă, ce are deosebit Mănăstirea Durău ? De ce am ales să vă vorbesc despre aceasta ? Mărturisesc că am trecut de mai multe ori prin Durău, dar pînă anul trecut nu am intrat în mânăstire. Nu știam nimic despre această mânăstire “nouă“. Când am intrat însă prima data mi s-a tăiat răsuflarea ! Veți vedea în cele ce urmează de ce!

 

Pictura encaustică

Wikipedia arată că: Pictura encaustică, cunoscută și sub denumirea de pictură cu ceară fierbinte, este o formă de pictură care implică un mediu de ceară încălzit la care au fost adăugați pigmenți colorați. Amestecul topit este aplicat pe o suprafață – de obicei lemn pregătit, deși uneori se utilizează pânză și alte materiale. Cel mai simplu mediu encaustic ar putea fi realizat prin adăugarea de pigmenți la ceară, deși rețetele constau cel mai adesea din ceară de albine și rășină damar, eventual cu alte ingrediente. Pentru pigmentare, se pot folosi pigmenți pudră uscați, deși unii artiști folosesc ceară pigmentată, cerneluri, vopsele în ulei sau alte forme de pigmentare. Uneltele metalice și pensulele speciale pot fi folosite pentru a modela mediul pe măsură ce acesta se răcește. De asemenea, uneltele metalice încălzite, inclusiv spatulele, cuțitele și răzuitoarele, pot fi utilizate pentru a manipula mediul după ce acesta s-a răcit pe suprafață. În plus, artiștii encaustici folosesc lămpi termice, torțe, pistoale termice și alte metode de aplicare a căldurii pentru a fuziona și lega mediul. Deoarece mediul encaustic este maleabil din punct de vedere termic, acesta poate fi, de asemenea, sculptat, iar materialele pot fi încorporate, lipite sau stratificate în mediu.

Un tip de „pictură encaustică” fără nicio legătură, care nu implică deloc ceară, se găsește în ceramica britanică, după ce Josiah Wedgwood a conceput și patentat tehnica în 1769. Acesta era un amestec de barbotină ceramică și vopsele „smalț” supraaprinse, utilizate pentru a imita pictura vesei grecești antice și supuse unei a doua arderi ușoare. De obicei, vasul era negru și pictat în roșu de pictura cu figuri roșii. Tehnica a fost copiată de alte olării britanice. Plăcile encaustice nu sunt pictate deloc, ci efectiv încrustate cu culori contrastante de lut pentru un model policrom.

 

Scurtă istorie. Cuvântul encaustic provine din greaca veche: înseamnă „ardere”. Acest element de căldură este necesar pentru ca o pictură să fie numită encaustică. Encaustice sau Encaustike era arta de a picta prin ardere în culori.

Tehnica picturii encaustice cu ceară a fost descrisă de savantul roman Pliniu cel Bătrân în Istoria sa naturală din secolul I d.Hr. Cele mai vechi picturi pe panouri encaustice care au supraviețuit sunt portretele mumiei romano-egiptene Fayum din Egipt, din jurul anilor 100-300 d.Hr., dar tehnica a fost foarte comună în pictura antică greacă și romană.

Grecii antici au înțeles pictura encaustică ca metodă de pictură în care vopselele de ceară încălzite stăteau pe o placă din marmură sau altă piatră, iar apoi vopselele erau topite. Mai simplu spus, au ars în pânză. Iar artistul care a făcut asta se numea cel care arde.

Se crede că originea acestei tehnici datează din Egipt. Iar ideea este ingeniozitatea maeștrilor antici, care aveau nevoie să picteze mormintele, astfel încât vopseaua să rămână la suprafață și să fie durabilă.

Portretul mumiei Fayum

 

Intr-un studiu al lui Eibner picturile egiptene pe piatră au fost testate chimic. Și vârsta acestor picturi este de aproximativ 3 mii de ani î.Hr. Studiul a confirmat că pictura a fost realizată cu vopsele de ceară. De remarcat că ceara a fost bine conservată și putea fi examinată separat. Avea același punct de topire ca și ceara proaspătă. Se pare că chiar înainte de Grecia, encausticele existau în Egipt și că mormintele erau pictate cu ea. Dar informațiile încă nu sunt suficiente, pentru că practic nu există monumente clasice grecești de pictură în ceară de studiat. Și săpăturile au dat puține rezultate în acest sens.

 

Dar există dovezi literare care menționează Apelles, Zeukois și alți pictori greci, ale căror lucrări au fost duse la Roma. Practic, aceste capodopere au intrat în posesia patricienilor bogați. Conform altor cercetări literare, a devenit clar că picturile de șevalet din pictura antică erau adesea realizate cu vopsele de ceară și că grecii foloseau aceeași tehnică pentru a-și picta corăbiile. Apropo, chiar și cuvântul „ceară” în acele vremuri era sinonim cu cuvântul „vopsea”, care vorbește despre dominația encausticelor.

Interesul pentru pictura în ceară a reapărut în secolul al XIX-lea… Și „archi” este folosit aici și în scopul unui joc de cuvinte, deoarece săpăturile arheologice au fost cele care au stimulat noul apel la encaustice. De exemplu, în 1845, la Saint-Medard des Prés, lângă Paris, au fost găsite așezări ale unor creatori antici, care datează din secolele III și IV î.Hr. Același lucru a fost găsit în Belgia, în Gern Saint-Hubert. Acolo, în morminte, arheologii au descoperit ceară de albine, rășini, amestecuri, vopsele și diverse alte dispozitive care puteau fi considerate uneltele artiștilor – busole, o tablă de marmură gri, o lingură de bronz și așa mai departe. Acest lucru i-a ajutat foarte mult pe cercetătorii encausticii, dar tot nu a putut răspunde la toate întrebările.

Desigur, merită să vorbim mai detaliat despre portretele Fayum. Acestea sunt portrete funerare care au fost practicate în Egiptul roman în secolele I-III. Au fost găsite în oaza Fayum în 1887 de către expediția britanică a lui Flinders Petrie. Un astfel de portret a înlocuit masca pentru mumie în timpul înmormântării.

 

Drept urmare, artefactele au ajuns în colecțiile muzeelor ​​din întreaga lume (în Muzeul Metropolitan și în Luvru, de exemplu, există și ele). Există, de asemenea, 23 de portrete funerare în Muzeul Pușkin din Moscova. Au fost găsite aproximativ nouă sute.

Aceste portrete s-au remarcat prin folosirea foitelor subțiri de aur. În unele locuri se vedea un fundal complet aurit. Portretele au fost realizate pe lemn. Unele lucrări s-au format în tehnică mixtă: tempera și encaustic. Portretele Fayum sunt foarte valoroase deoarece acestea sunt cele mai bune exemplare de pictură antică care au supraviețuit până în zilele noastre. Sunt uimitoare prin realism, înfățișând bărbați și femei de diferite vârste, iar imaginile sunt surprinzător de precise. Și deși portretele Fayum găsite în 1887  au clarificat multe, dar tot nu au devenit surse istorice exhaustive. Artiștii s-au certat cu oamenii de știință, concluziile lor nu au coincis, iar subiectul a rămas controversat.

 

Tehnica encaustică a continuat să fie folosită în icoanele bizantine timpurii, dar a fost efectiv abandonată în Biserica Apuseană.

Icoană din secolul al VI-lea de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Egipt

 

În secolul al XX-lea, pictorul Fritz Faiss (1905-1981), student al lui Paul Klee și Wassily Kandinsky la Bauhaus, împreună cu Dr. Hans Schmid, au redescoperit așa-numita tehnică a cerii punice a picturii encaustice. Faiss a deținut două brevete germane referitoare la prepararea cerii pentru pictura encaustică. Unul se referea la o metodă de tratare a cerii de albine astfel încât punctul său de topire să fie ridicat de la 60 la 100 °C (140 la 212 °F). Acest lucru s-a întâmplat după ce ceara a fost fiartă de trei ori succesive într-o soluție de apă de mare și sodă. Ceara mai dură rezultată este aceeași cu ceara punică menționată în scrierile grecești antice despre pictura encaustică.

 

Sursa : Wikipedia

 

 

Vom continua săptămâna viitoare, când vom răspunde și la întrebarea enunțată…De ce m-a impresionat Mânăstirea Durău ?

 

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci