Raed Arafat ne amenința deunăzi, cu o candoare demnă de o cauză mai bună, că dacă vom mai îndrăzni să punem la îndoială narativul oficial despre efectele covid 19 în România, se va ajunge la situația în care medicii vor decide cine trebuie să rămână în viață și cine nu.

Este adevărat că medicii de terapie intensivă din țările greu încercate de pandemie au fost obligați, la un moment dat, să opteze, resimțind această necesitate ca pe una într-adevăr dramatică și teribilă, ceea ce nu înseamnă, însă, nici pe departe, că sistemele medicale sunt chiar atât de nefamiliarizate cu asemenea ”alegeri” și ”decizii”.

Ba chiar dimpotrivă, încapsulate în conceptul de ”triaj”, acestea se fac zi de zi, chiar și în perioadele normale, imensa majoritate a spitalelor având un număr redus de paturi de terapie intensivă și optând, pe cale de consecință, pentru o ”raționalizare” a îngrijirii.

După cum, nici refuzul de a trata bolnavii non-covid nu se încadrează într-o altă categorie.

Așa stând lucrurile, ideea pe care încerca să ne-o sugereze subliminal Raed Arafat, anume că doar niște circumstanțe excepționale ne pot confrunta cu situații în care politicile din domeniul sănătății încetează a se referi la salvarea și prelungirea vieții tuturor, impunând selecții ale prezumtivilor ”beneficiari”, care devin, astfel, câștigători sau perdanți, nu e decât o imensă ipocrizie, comparabilă doar cu aceea vehiculată de tot soiul de penibili, care ne toacă creierii apropos de chinurile intubaților de la ATI…

De parcă agonia bolnavului de peritonită pe drumul dintre spitalele care refuză să-l primească, sau a cancerosului căruia i s-a suspendat dreptul la tratament ar fi doar niște varietăți ale unui extaz dincolo de puterea de înțelegere a ”inconștienților” care, în loc să se încuie în case și să arunce cheia pe fereastră, aleg să-și vadă de viața lor, fără pic de milă și înțelegere pentru un sistem pe care, de altfel, îl finanțează!

În realitate, a argumenta că activitatea obișnuită a politicilor de sănătate constă în ”salvarea de vieți” marchează alunecarea într-o retorică care urmărește, printre altele, protejarea opiniei publice posesoare a unui card CNAS de deciziile crude care caracterizează acest domeniu.

Politicile de sănătate presupun negocieri privind cercetarea și dezvoltarea unor medicamente mai degrabă decât a altora, negocieri ale prețurilor la medicamente și la terapii pe care unii pacienți nu și le vor putea permite niciodată, reprezentând, în general, un ”bun public” dependent de piețe și de industrii care aleargă după profit (adevăr valabil, mai cu seamă, atunci când ne referim la sectoarele farmaceutice și cele de biotehnologie).

Și, deloc în ultimul rând, ipocrizia sistemelor medicale se extinde chiar până dincolo de granițele fiecărei țări în parte, câtă vreme acestea sunt legate între ele. De exemplu, sistemul de sănătate britanic, cel german, sau cel italian (dar, desigur, nu numai ele), sunt dependente de o forță de muncă formată și recrutată din alte țări, care, de cele mai multe ori, după ce au cheltuit sume imense pentru calificarea superioară a cadrelor medicale, se luptă acum din greu cu menținerea unui sistem de sănătate cât de cât funcțional.

Germania și Marea Britanie, în special, au beneficiat enorm de migrația medicilor și asistentelor din sudul și estul Europei (deci, și din România), de după criza financiară din 2008/2009.

Este timpul să punem degetul pe rană și să înțelegem că unii sunt mai puțin vulnerabili în fața amenințărilor la adresa sănătății față de miliarde de mulți alții.

În fiecare zi, în spatele ușilor închise, departe de controlul public și deseori într-un limbaj prea criptic și prea ”științific” pentru puterea de înțelegere a cetățenilor obișnuiți, se fac alegeri pentru ameliorarea sănătății și bunăstării unora, sacrificând, în schimb, sănătatea și bunăstarea celorlalți.

O dilemă inerentă politicilor din domeniul sănătății pe care, în actuala criză, ar trebui măcar să o conștientizăm…