Luna care a trecut a fost o lună întunecată. Una din săptămâni a fost totuși mai oribilă decât toate celelalte. Pe 5 septembrie, autoritățile au publicat o înregistrare video cu uciderea Irinei Zarutska, într-un metrou. Imaginile cu ucigașul, învelit în glugă și înălțându-se, din spate, deasupra ei, apoi înfigând cuțitul, privirea îngrozită și imploratoare pe care tânăra i-a aruncat-o după prima lovitură, sunt de neuitat. A doua zi, Israelul ne-a arătat 22 de minute de filmări, îngrozitoare, multe din ele făcute de teroriștii din Hamas, din documentarul de 47 de minute prezentat jurnaliștilor și diplomaților după pogromul din 7 octombrie. Apoi, trei zile mai târziu, Charlie Kirk a fost asasinat în fața soției și copilului său. A murit scăldat în sânge, în fața camerelor de filmat și a sute de milioane de oameni. La 11 septembrie a avut loc comemorarea uciderii a 2977 de americani, în 2001, un epilog potrivit pentru o săptămână înecată în sânge.

Un numitor comun al tuturor acestor evenimente a fost impulsul de a le ”explica” sau „contextualiza”, în moduri care să le minimizeze oroarea. După 11 septembrie, de exemplu, am auzit o studentă musulmană spunând că teroriștii au vrut doar „să inițieze o conversație” cu Occidentul. După 7 octombrie, o expertă în violență sexuală și-a scuzat tăcerea cu privire la violarea și torturarea femeilor israeliene, deoarece, mi-a spus ea, astfel de atrocități „se întâmplă în fiecare zi”, pretutindeni în lume. Primarul din Charlotte a reacționat la uciderea Zarutskaei, o victimă complet nevinovată, cerând „compasiune” pentru criminalii fără adăpost, precum bărbatul care a înjunghiat-o. S-au găsit unii care au lansat chiar și o strângere de fonduri pentru ucigașul Zarutskaei, care a fost însă stopată rapid. Cât despre Charlie Kirk, o mulțime de așa ziși justițiari, ar vrea să ne facă să credem că, din pricina discursului său așa zis ”instigator la ură”, și-a binemeritat moartea.

Orice încercare de a explica toate astea nu face decât să ne distragă atenția de la adevărata problemă – aceea a Răului. Cinstit vorbind, oamenii vor face, întotdeauna, tot posibilul pentru a evita să privească în abisurile întunecate ale sufletului uman. Și aici îi putem include și pe filozofii și teologii contemporani, dintre care – chiar și după crimele comise de Lenin, Stalin, Hitler și Mao – puțini s-au încumetat să o abordeze. Poate și pentru că aceste atrocități au contestat în mod direct presupoziția că existența socială umană este caracterizată de structuri morale inteligibile și relativ stabile.

Or, tocmai această presupunere este pusă sub semnul întrebării de comportamentul nu doar al autorilor Holocaustului, ci și al martorilor, puțini dintre aceștia făcând cu adevărat excepție de la cele două principii formulate de fermierii polonezi care locuiau lângă Treblinka și imortalizați în filmul lui Claude Lanzmann, Shoah. ”Te poți obișnui cu orice”, spuneau ei, și „Dacă te tai la deget, nu pe mine mă doare”. Cu alte cuvinte, ființele umane sunt extrem de flexibile din punct de vedere moral, atât de flexibile încât împrejurarea de a locui în preajma unui lagăr li se poate părea doar un inconvenient oarecare.

Cei care ar fi tentați să considere o asemenea insensibilitate doar o dovadă a prostiei și ignoranței unor țărani, ar face bine să urmărească numeroasele videoclipuri cu progresiști educați care rup posterele cu ostaticii israelieni răpiți pe 7 octombrie.

Insist să scriu Răul cu majusculă din mai multe motive. În primul rând, pentru că este o realitate metafizică fundamentală. Nu poate fi descris, așa cum au făcut mulți gânditori, ca fiind simpla absență a Binelui. Răul, încăpățânarea demonică și instinctul primar al morții și distrugerii, numit de Freud Thanatos, este o forță substanțială în sine. Ca atare, rezistă oricărei explicații obișnuite. Poate fi Holocaustul explicat cu adevărat, așa cum au încercat să facă cercetătorii, ca rezultat al nemulțumirii sociale din Germania, cauzate de hiperinflație și alți factori contingenți? Însăși ideea este obscenă, în primul rând pentru că îi eliberează implicit pe oameni de responsabilitatea finală pentru alegerile lor. În al doilea rând, pentru că Răul este la fel de inexplicabil ca și Binele. În romanul Viață și destin, al lui Vasily Grossman, un ofițer german capturat la Stalingrad, înconjurat de ruși furioși, este atacat de o mamă îndurerată, care vrea să-i spargă capul cu o cărămidă. Văzându-i fața înspăimântată, ea îi oferă în schimb o bucățică de pâine, o alegere spontană pentru care are remușcări imediat. Filosoful Emmanuel Levinas, care a fost el însuși prizonier al naziștilor, a fost profund impresionat de acest pasaj. Pentru el, faptul că nimic din totalitatea emoțiilor puternice și a nevoilor urgente ale femeii nu-i poate poate explica fapta este o dovadă a existenței Binelui. Este un act de bunătate pură, de pe urma căruia nu obține niciun beneficiu și pe care, ulterior, îl consideră lipsit de sens.

Răul este la fel de inexplicabil ca și Binele

Răul este, de asemenea, de neînțeles prin prisma calculelor obișnuite. La fel ca Binele, pentru care este un fel de negativ fotografic, nu se mai află pe continuumul moral al existenței cotidiene. Este un salt cuantic către un alt sistem de interacțiune umană, unde violența domnește suprem, iar viața este urâtă, brutală și scurtă. Uciderea lui Charlie Kirk – un tânăr, soț și tată, într-un campus universitar, unde modera schimburile de replici respectuoase pentru care au fost concepute universitățile, și cu care acestea se mândreau până mai ieri – face parte din această categorie. La fel și bucuria unui număr alarmant de oameni, care au consimțit cu voluptate și au încercat să justifice această faptă josnică.

Există, însă, ceva ciudat în această recurență a Răului. Și aici, Holocaustul este instructiv. Naziștii au avut o relație ambivalentă cu crimele lor. Au înregistrat totul, au făcut fotografii și filme, transformând războiul lor împotriva evreilor într-unul dintre cele mai documentate evenimente din istoria omenirii. Totuși, supraviețuitorii lagărelor relatează că gărzile SS se îmboldeau cu ideea că niciun deținut nu va trăi să vadă ziua eliberării și că, chiar dacă ar trăi, nu l-ar crede nimeni. Osama bin Laden a avut o abordre foarte diferită. 11 septembrie a fost un teatru politic, un spectacol de forță pentru islamiștii și occidentalii radicalizați. Această ”punere în scenă” și-a avut publicul ei. La universitatea unde predam la acea vreme, studenții saudiți au aclamat căderea Turnurilor Gemene. Un profesor mi-a spus bucuros că americanii vor înțelege, în sfârșit, suferința pe care au provocat-o altor popoare. Iar faptul că am susținut public ceea ce avea să devină mai târziu politica administrației Obama – vânarea lui bin Laden și uciderea lui – m-a transformat într-un proscris printre cadrele didactice.

Teroriștii Hamas au înțeles intuitiv eficacitatea teatrului politic al al-Qaeda și și-au dublat eforturile. Pe 7 octombrie, s-au echipat cu camere GoPro, astfel încât crimele și torturile lor să poată fi difuzate pretutindeni. Și-au făcut acțiunile publice, pariind corect pe faptul că unii vor savura pornografia morții și că, în general, lumea va reaționa învinuind victimele. Pentru cei care au vizionat cele 22 de minute de filmare publicate de israelieni, această reație este de neînțeles. Vedem imagini cu o duzină de femei mai în vârstă care mergeau la cumpărături și așteptau într-o stație de autobuz. După atac, ele zac în grămezi, cu sângele băltind de jur împrejur. Vedem cupluri arse precum victimele pietrificate de la Pompei, strigătele lor din momentul morții fiind înghețate pentru totdeauna. Auzim pe cineva descriind ce a văzut într-un kibuț: cadavrele unui tată cu ochiul scos, o mamă cu sânul tăiat, o fiică cu piciorul tăiat, un fiu cu degetele tăiate. Care a fost mesajul transmis de torționari? Pentru tată: ceea ce ne vezi făcând celor dragi ție te va durea mai mult decât dacă ți-ai smulge un ochi. Pentru mamă: tu le-ai dat viață acestor copii, i-ai hrănit și i-ai strâns la sânul tău. Iar aici este ceea ce gândim despre asta.

Asta nu e tot. Martorul povestește că că ucigașii s-au așezat la masă în prezența familiei măcelărite. Acest lucru este desprins direct din manualul nazist. Einsatzgruppen-urile lui Hitler – grupele speciale de intervenție care au executat milioane de evrei în Europa de Est și Uniunea Sovietică – instalau uneori o masă lângă groapa în care căzuseră victimele lor și se bucurau de un prânz copios. (Nu degeaba există în Viață și destin o scenă în care Adolf  Eichmann mănâncă șuncă, într-o cameră de gazare a cărei construcție o inspectează.) Mesajul este deosebit de limpede: suferința și moartea voastră macabră sunt hrana și plăcerea noastră. Acesta este vampirism macabru și este diabolic.

Răul nu este banal, dar mulți oameni fac tot posibilul să fie așa. A caracteriza pogromul Hamas, sau uciderea lui Kirk, drept reacții de înțeles la suferința palestiniană sau la provocarea de dreapta, înseamnă a normaliza Răul – a pretinde că este ceva ce putem controla, o chestiune pe care oamenii raționali o pot rezolva la o cafea și la o discuție. Mai sincer, deși nu cu mult mai puțin reproșabil, este să-ți ferești privirea, așa cum au făcut pasagerii care au plecat de lângă Zarutska în timp ce aceasta sângera în tren.

Niciuna dintre aceste reacții nu îndrăznește să se confrunte direct cu Răul și nici să privească victimele în față, rostindu-le numele. Deși, dacă sperăm să oprim căderea noastră în prăpastia întunecată a Răului absolut , exact asta ar trebui să facă toți oameni decenți.

Jacob Howland scrie despre probleme contemporane dintr-o perspectivă clasică.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici