Povestea

  Cine nu a văzut măcar un tablou reprezentând trei femei tinere, îmbrațișate într-o atitudine dansantă, profilate pe un frumos décor natural sau arhitectonic, adesea sugerând un decor de teatru?! De la marile muzee care adăpostesc operele maeștrilor și până la picturile de gang, subiectul e unul din cele mai răspândite. Personajele sunt idealizate, ele exaltă ideea de feminitate, senzualitate excesivă, erotism rafinat.” spune Dr. Dorel SCHOR într-un foarte frumos articol dedicat « idealului de frumusețe »

Subiectul este etern…în pictură… ,în sculptură….Transcede epoci și curente artistice așa cum vom vedea… Botticelli, Rafael, Cranach, Aachen, Rubens , Canova…

În mitologia greacăGrațiile (sau Cele trei Grații) sau Haritele (în greacă: Χάριτες, Harites) erau personificări ale grației și frumuseții feminine. Romanii le numeau Gratiae.

Erau fiicele lui Zeus și ale Eurynomei, trei la număr: AglaeaEuphrosyne și Thalia. Sălășluiau în Olimp, unde trăiau alături de muze, și erau deopotrivă protectoarele poeților. Erau socotite când însoțitoarele lui Apollo, când ale Atenei sau ale Aphroditei, mai rar ale lui Dionysos.

Cele trei grații… Numărul trei este magic. Trinitatea este de multe ori prezentă în simbolistica religiilor.

Tot Dr. Dorel SCHOR spunea in acelasi articol : « Dar știm cine sunt cele trei grații? De când Rafael le-a pictat cu câte un măr roșu în mână, nu puțini au rămas cu convingerea că subiectul e legat de mărul Discordiei și opțiunea lui Paris, între cele trei zeițe. Dar nu…Grațiile vin și ele din mitologia greacă, sunt fiicele lui Zeus și ale Eurynomei și se numesc Aglae, Eufrosine și Thalia. Trăiau alături de muze în Olimp și făceau parte din alaiul zeilor. Numele lor (în greaca veche) înseamnă strălucire, splendoare (Aglae), voioșie, bucuria vieții (Eufrosine) și înflorire, abundență (Thalia). Ce-și puteau dori mai mult bărbații antichității, câtă vreme ele personificau un mod de viață festiv? Veșnic tinere și frumoase, grațiile exprimau seducția, șarmul, dorința, plăcerea.

E de mirare că au fost un permanent motiv de inspirație? Numai că exprimând de fiecare dată stereotipurile epocii, fiecare artist era convins de frumusețea lor, altfel. Cele trei grații ale lui Rubens au fețele rubiconde, pântecele moale, fesele masive, coapsele cu celulită. Femei solide, pe gustul secolului 16. Hans von Aachen, pictor manierist, ca și maeștrii renascentiștii germani Duhrer si Cranach au gusturi ceva mai rafinate, acordând totuși feminității si atractivității atributele specifice locului și timpului lor. Botticelli e un meridional, frumusețea sudică e mai dezinvoltă, grațiile sunt mai suple, mai… grațioase, mai aproape de idealul actual. »

Dar să vedem cine sunt pictorii…

Sandro Botticelli

Sandro Botticelli – de fapt Alessandro di Mariano Filipepi – ( 1445 –1510) a fost unul din cei mai mari reprezentanți ai Renașterii italiene.

Frumusețea și grația figurilor create de el, precizia liniilor și redarea mișcării fac din lucrările sale o operă ce simbolizează pictura epocii. Caracteristic artei lui Botticelli este și faptul că figurile pictate de el exprimă profunde sentimente umane. Personajele sale cu chipuri ușor melancolice au, în general, o expresie visătoare, Botticelli ne apare ca un cercetător atent al sufletului omenesc. Operele sale, inspirate de teoriile neoplatonice ale lui Marsilio Ficino, animator al „Academiei Florentine”, atestă sensibilitatea deosebită și bogata viață lăuntrică a artistului.

Sandro Botticelli s-a născut la 1 martie  1445, în Florența, al patrulea fiu al soților Mariano și Esmeralda Filipepi. Ognissanti, locul unde locuiește familia Filipepi, este o parte a Florenței de pe malul râului Arno, un cartier locuit în special de meșteșugari. Mariano Filipepi este tăbăcar, porecla celui mai mare dintre frații Filipepi este „Botticello” („butoiaș”), de aici numele de mai târziu al pictorului. Unul dintre frații săi, Antonio, e aurar și gravor, iar tânărul Sandro își însușește primele cunoștințe de desen sub supravegherea lui. Așa cum scrie Giorgio Vasari, între aurari și pictori legăturile erau strânse, în ciuda creșterii rapide a popularității sale ca pictor, Sandro Botticelli a rămas mereu puternic legat de meșteșugari.

Are abia 25 de ani când, în 1470, deschide propriul său atelier. Curând îi devine elev Filippino Lippi, fiul lui Fra Filippo Lippi. În același an, Consiliul Comercial al orașului îi comandă un tablou, în care înfățișează alegoria forței. După doi ani, numele său figurează deja în registrul asociației Sfântul Luca, care reunește pictorii din Florența.

După 1478, legăturile artistului cu familia Medici devin tot mai strânse. Grație Medicilor, Botticelli pătrunde în cercurile intelectuale ale epocii. Pasionat cititor al lui Dante Alighieri, execută ilustrații la multe cânturi din Divina Comedie.

În 1481Papa Sixtus al IV-lea îl însărcinează cu realizarea a trei fresce pentru Capela Sixtină, unde Sandro Botticelli lucrează împreună cu artiști excepționali ca Domenico GhirlandaioPiero del Pollaiuolo și Pietro Perugino.

Compoziția Primăvara este o operă fină și complexă, care radiază frumusețe și o grație aparte. Figura centrală este Venus în jurul căreia se grupează celelale personaje: Primăvara împrăștiind flori, lângă ea Flora și Zefirul, la stânga cele Trei Grații și zeul Mercur cu caduceul, deasupra lor Cupidon. Privitorul are impresia că spațiul pictural este o scenă de teatru, foarte la modă în epoca Renașterii.

Primăvara

Tabloul Nașterea lui Venus, una din cele mai renumite picturi din istoria artelor, a fost realizat la comanda lui Lorenzo și Giovanni di Pierfrancesco de Medici, pentru vila lor din Castello. În această capodoperă, Botticelli acordă multă atenție zugrăvirii mișcării provocată de vânt, cascada de păr a zeiței – care parcă tocmai s-a ivit din valurile mării – e răsfirată de vânt și se termină în destrămări moi. Trupul de opal al zeiței Venus, cu albastrul cerului și turcoazul mării în fundal, este subliniat cu o tonalitate deschisă, subtil diferențiată, apropiată de auriu. Din 1919 pictura face parte din colecția Galeriei Uffizi din Florența , Italia.

Nașterea lui Venus

Pentru Cele trei grații au fost prezentate diverse interpretări ale figurilor , dar este în general de acord că cel puțin la un nivel pictura este „o elaborată alegorie mitologică a fertilității în creștere a lumii”.

Cele Trei Grații sunt surori și însoțesc în mod tradițional pe Venus. În arta clasică (dar nu și în literatură), ele sunt în mod normal goale și, de obicei, stau nemișcate în timp ce se țin de mână, dar descrierea aici este foarte apropiată de o adaptare a lui Seneca de Leon Battista Alberti în De pictura (1435), pe care Botticelli o știa cu siguranță.  Din stânga, acestea sunt identificate de Edgar Wind ca Voluptas , Castitas și Pulchritudo (Plăcere, castitate și frumusețe),  deși si alte nume se găsesc în mitologie .

Botticelli părăsește în ultima parte a vieții Roma și se întoarce la Florența. Situația politică în oraș se înrăutățește, când marea familie a Medicilor – în special după moartea lui Lorenzo di Medici în 1492 – începe să piardă popularitatea și este izgonită din Florența. Conducător spiritual al orașului devine călugărul predicator, dominicanul din FerraraFra Girolamo Savonarola, care combate nu numai desfrâul și modul de viață ostentativ opulent, ci și cultul antichității păgâne și, ca o consecință, arta modernă insuficient de pătrunsă de spiritualitatea creștină. Sute de tablouri, declarate indecente și provocatoare, sunt mistuite de foc, printre care și mai multe nuduri ale lui Botticelli, deși, în mod paradoxal, pictorul face parte dintre adepții fanaticului călugăr.

Cele trei grații

Lucrările lui Botticelli pierd din popularitate în ultimii ani ai vieții sale, împinse în planul al doilea de operele lui Leonardo da VinciRafael Sanzio și Michelangelo. Creația marelui maestru florentin, uitată la începutul secolului al XVI-lea, este redescoperită decenii mai târziu, când se dezvoltă stilul cunoscut sub numele de manierism. Pictorii englezi din secolul al XIX-lea – Prerafaeliții – vor fi entuziasmați de frumusețea figurilor lui Botticelli. Îi fascinează tocmai acea neliniște și melancolie pe care le vor îmbogăți în propriile lor

Rafael Santio

Autoportret

Rafael Sanzio, cunoscut și ca Rafael sau Raffaello ( 14831520) a fost un pictor și arhitect de seamă al Renașterii italiene, unul din cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor, iar moartea sa prematură a pus capăt unei cariere excepționale.

Rafael a crescut într-un mediu foarte receptiv la artă, primul său profesor fiind chiar tatăl său, poate nu prea remarcabil ca pictor, dar fără îndoială un bun pedagog. La vârsta de unsprezece ani, Rafael rămâne orfan. Nu se știe dacă la vremea aceea frecventa deja la Perugia atelierul lui Perugino, dar este sigur că prezența sa în cercul marelui pictor datează din 1496. Rafael își ajuta maestrul în realizarea a numeroase comenzi, de aceea pe unele tablouri ale lui Perugino criticii înclină să recunoască urmele penelului său. În anul 1500, numele lui Rafael este menționat într-un contract cu titulatura de „magistru”, ceea ce dovedește măsura talentului său, căci este rar ca un tânăr de 17 ani să fie recunoscut ca maestru.

Când Rafael sosește la Florența în anul 1504, gloria artei florentine începuse să pălească, dar dovezile epocii sale de aur mai erau încă vii. Rafael studiază stilul vechi al lui Masaccio, cuceririle lui Leonardo da Vinci și Michelangelo, ceea ce l-a dus la obținerea unor rezultate strălucite și la perfecționarea propriului stil. Dar pentru Rafael, a cărui ambiție era uriașă, Florența începe să se dovedească a fi prea mică. În această perioadă, la Roma, arhitectul Bramante începe lucrările de construcție a Bazilicii Sfântul Petru. Bramante, care era și el originar din Urbino, îl sfătuiește pe papa Iuliu al II-lea să-l angajeze pe Rafael la Vatican Rafael sosește la Roma la sfârșitul anului 1508 sau începutul lui 1509 și se apucă de lucru fără întârziere. Ia parte la decorarea „stanze”-lor – camerele apartamentului papal din Vatican – unde se păstraseră și decorațiile altor artiști. Stilul fin și generos al lui Rafael l-a încântat în așa măsură pe papă, încât a dat ordin să fie acoperite cu vopsea picturile altor maeștri, pentru ca gloria realizării frescelor din acele încăperi să-i revină exclusiv lui Rafael. Execuția acestei lucrări durează până în anul 1517. Picturile și decorațiunile sale grandioase stârnesc admirația locuitorilor Romei.

Crește repede și renumele lui Rafael, astfel încât primește nenumărate comenzi. Artistul realizează multe portrete – cum este cel al lui Baldassare Castiglione sau al Donei Velata – pictează o serie de Madone de un farmec fără egal. Când în 1514 Bramante moare, noul papă, Leon al X-lea, îi încredințează lui Rafael conducerea lucrărilor de construcție a Bazilicii Sfântul Petru.

Roma, care a ajuns acum capitala Renașterii italiene, este în același timp și orașul celor mai strălucitoare monumente din Antichitate. Papa ar vrea să glorifice această epocă și îl însărcinează pe Rafael să execute desene despre Roma antică. Această ultimă lucrare nu o mai poate duce la bun sfârșit. La 6 aprilie 1520, în vârstă de numai 37 de ani, Rafael moare subit. Giorgio Vasari, biograful artiștilor Renașterii italiene, el însuși pictor, notează: „Când a dispărut acest artist nobil, arta s-a oprit în loc ca și cum ar fi orbit”.

La cererea personală a papei, frescele din Stanza della Segnatura abordează temele: AdevărulBunătatea și Frumusețea. În scena înfățișând Parnasul, Rafael identifică Frumusețea cu muzica și poezia, Bunătatea este exprimată de virtuțile fundamentale, iar Adevărul, legat de noțiunea rațiunii, este reprezentat de grupul filozofilor din Atena antică.

La scurtă vreme după sosirea sa la Roma, Rafael începe lucrările de decorare a camerelor din Vatican, cunoscute ulterior sub numele de Le Stanze di Raffaello. Aici ia naștere una din cele mai importante creații ale sale, Școala din Atena.

Școala din Atena

Școala din Atena este o alegorie a filozofiei. În centrul tabloului apare Platon, ținând într-o mână dialogul „Timaios” iar cu cealaltă mână arătând spre cer, lumea ideilor desăvârșite, alături de el Aristotel ține în mâna stângă „Etica”, iar cu dreapta arată spre pământ. Aceste gesturi pot fi interpretate drept contrare: idealismul primului este opusul doctrinei filozofice a naturii pe care o afirmă celălalt. Tavanul cu casete al clădirii amintește de noua Basilică Sfântul Petru pe care Bramante tocmai o construiește.

Fiind în slujba Vaticanului, Rafael  a pictat numeroase compoziții pe teme religioase. Tehnica folosită a fost fie uleiul pe lemn, fie fresca.

Tabloul intitulat Apoteoza sau Schimbarea la față a fost comandat de cardinalul Giulio de Medici în 1517, pentru catedrala din Narbonne. Tabloul a fost readus la Vatican în 1815 și a trebuit să sufere două restaurări. Pictura evocă concomitent două scene biblice: în partea de sus se vede schimbarea la față a lui Iisus pe muntele Tabor în prezența apostolilor copleșiți de cele văzute, jos se întâmplă o minune, un copil posedat de diavol se vindecă. Atmosfera spaimei ce domină partea de jos a compoziției contrastează cu aspectul părții superioare, acolo unde strălucește lumina ce radiază din trupul lui Iisus.

Schimbarea la față

Din păcate nu puteți admira aceasta lucrare deoarece lucrarea este plasată în una din camerele vecine conclavului, camera care nu se vizitează. Se pare că aici sunt încoronați Papii.

Cele trei grații

Cele trei grații – 1501-1505. Tehnicile figurative pe care Raphael le-a dezvoltat la Florenta l-au condus catre o conceptie sintetica a formei, o expresie rafinata intelectual care sunt vizibile in „Cele trei gratii” si in „Visul cavalerului”. Criticii considera ca panourile au format un singur diptic prezentat lui Scipione di Tommaso Borgese. Sursa reprezentarii este poemul Punica de Silius Italicus cunoscut in antichitate pentru cultura umanista. In primul panou, Scipio, cavalerul adormit trebuie sa aleaga dintre Venus (plăcerea) si Minerva (virtutea). In al doilea panou, Gratiile il rasplatesc cu marul aurit al Hesperidelor pentru alegerea virtutii. Originea clasica a acestei teme aduce privitorul fara indoiala in mediul florentin. Cele trei gratii ale lui Rafael reprezinta primul studiu al nudului feminin vazut frontal si din spate. Este posibil sa nu fi fost pictat dupa modele ci dupa grupul sculptural clasic al celor trei gratii din Siena .

 Rafael a lăsat în urma sa o operă impresionantă. Încă în timpul vieții a fost considerat unul din cei mai mari artiști ai epocii. Multe generații de tineri pictori învață din desenele sale ce se găsesc în numeroase muzee ale lumii. Ingres i-a purtat toată viața o nemărginită admirație și a copiat cele mai bune opere ale sale. Chiar și Delacroix, care era mai interesat de efectele cromatice decât de finețea desenului, se inspiră în tabloul său Izgonirea lui Heliodor nemijlocit din frescele lui Rafael din Vatican.

Lucas Cranach cel Bătrân

Lucas Cranach cel Bătrân (14721553) a fost unul dintre cei mai de seamă pictori germani din perioada Renașterii. Spre deosebire de contemporanul său Albrecht Dürer, Cranach nu și-a însușit toate inovațiile pe care le-a adus în pictura Renașterii italiene; și totuși edificiul creațiilor sale reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente nu numai în arta germană a secolului al XVI-lea. A reușit să profite de toate posibilitățile pe care i le-a oferit pictura. Este un adevărat maestru în folosirea culorilor, dar și un desenator inegalabil și un grafician desăvârșit.

Nu s-au păstrat nici un fel de informații referitoare la prima perioadă din viața artistului. Nu se cunoaște nici adevăratul său nume de familie. „Cranach” este pseudonimul artistic derivat de la numele localității Kronach din Franconia, unde s-a născut în anul 1472. Tatăl lui era tot pictor și semna cu numele Hans Maler, care înseamnă de fapt Hans „Pictorul”. Se presupune că tânărul Lucas s-a inițiat în tainele meseriei chiar în atelierul tatălui său.

În acea perioadă principalul centru artistic al regiunii este Nürnberg, orașul natal al lui Dürer; fiecare artist urmărește evenimentele vieții culturale înfloritoare din acel oraș. Se susține ipoteza conform căreia tânărul Cranach ar fi lucrat o perioadă în atelierul lui Dürer, observându-se multe similitudini între primele lui lucrări și arta marelui maestru. În jurul anului 1500 Cranach sosește la Viena, unde aptitudinile lui artistice și tehnica desăvârșită îl scot din anonimat. Pictorul are acces în cercurile erudiților umaniști și intră în contact cu noile tendințe artistice concentrate asupra Renașterii italiene. Tabloul Plângerea sub cruce (1503), care se găsește acum în Pinacoteca din München, este una din cele mai vechi opere ale lui Cranach care s-au păstrat până în ziua de azi și cea mai remarcabilă operă caracteristică pentru începuturile vieneze ale pictorului. Se poate recunoaște stilul gotic german tardiv și influența lui Dürer. Foarte evident în acest tablou este dialogul între tematica compoziției (Martiriul Domnului) și răspunsul naturii, cu tunetul înăbușit al furtunii.

La invitația prințului-elector saxon Friedrich al III-lea, un mare mecena al artelor, Cranach pleacă în primăvara anului 1505 la Wittenberg, unde devine pictorul curții princiare, îndeplinind această funcție până la sfârșitul vieții sale. Vreme de peste cincizeci de ani va picta tablouri sau va proiecta cartoane pentru gobelinuri, veșminte de curte, blazoane. Va schița, de asemenea, scene de vânătoare, va proiecta ceea ce numim astăzi design-ul interior al saloanelor în diferite reședințe princiare. În anul 1508, Cranach face o călătorie în Olanda unde descoperă bogăția picturii flamande. Activitatea sa creatoare nu se limitează numai la lucrările pe care le execută pentru principii-electori saxoni, primește și comenzi din partea familiilor înstărite din Wittenberg sau chia din principate îndepărtate. Atistul este nevoit să-și deschidă un atelier și să primească ucenici. Datorită acestora va reuși să facă față solicitărilor tot mai numeroase, dobândind renumele de pictor rapid – „pictor celerrimus”.

În anul 1512 se căsătorește cu Barbara Brengbier, fiica primarului din Gotha. Din această căsătorie vor rezulta doi fii, Hans (1513) și Lucas (1515). Amândoi vor deveni pictori, cel mai tânăr cunoscut în istoria artelor cu numele de „Lucas Cranach cel Tânăr„. Situația financiară a familiei este înfloritoare. În anul 1513 deschide și o tavernă, mai apoi o farmacie, iar în 1524 va cumpăra o tiparniță. Participă la întrunirile consiliului orășenesc, pentru ca în anul 1544 să devină primar („Bürgermeister”) al orașului Wittenberg.

Cranach a întreținut o strânsă prietenie cu Martin Luther, fiind adept al Reformei, căreia îi va dedica multă energie și talent. Va picta câteva portrete ale lui Luther, care vor fi răspândite prin toată Germania. Artistul ilustrează totodată câteva ediții ale Noului Testament în traducerea germană a lui Luther, dar și numeroase pamflete protestante.

Lucas Cranach s-a remarcat ca un desăvârșit portretist. Personajele portretizate în unele tablouri poartă semnele incontestabile ale stilului maestrului, proiectate pe un fundal cu caracter pur decorativ, realizat de ucenicii săi.

Strămoșii biblici reprezintă un motiv la care Cranach revine foarte des în creația sa. Cel mai adesea prezintă episodul în care Eva îi întinde lui Adam fructul oprit. Cranach schimbă totuși în fiecare versiune reprezentarea celor doi protagoniști, cât și mediul înconjurător

Adam și Eva

În tabloul reprodus aici ne surprinde reprezentarea Evei, care amintește alte tablouri ale lui Cranach, care prezintă frumusețea seducătoare și provocatoare a femeilor. În pictura lui Cranach adeseori există un singur pas de la Eva la Venus.

Pictorul pare că se amuză cu redarea cât mai fără ocolișuri a caracterului erotic al personajelor înfățișate, nu se mulțumește numai cu interpretările senzoriale ale temelor mitologice (VenusLucreția, cele trei zeițe în tabloul Judecata lui Paris), ci apelează și la teme biblice (EvaJuditaDalila).

Cele trei grații

În reprezentarea nudului feminin, Cranach se raportează de obicei la o anumită viziune asupra trupului femeii. De cele mai multe ori nudurile sunt în poziție verticală, fapt care îi permite prezentarea în întregime a portretelor sale de femei suple și svelte, întruchipând stereotipurile artei gotice. Cranach gătește modelele cu „rechizite” variate: pălării, voaluri diafane, coliere, panglici, mici accesorii care evidențiază și mai mult goliciunea. În același timp, nu este greu să observăm faptul că nudurile lui Cranach nu sunt chiar realiste. Ele nu corespund idealului de frumusețe renascentistă. Renunțând la normele artei antice grecești, nudurile lui sunt caracterizate de unduiri insistent desenate, îmbinând realismul cu fantezia.

Încă în viață fiind, Cranach este foarte admirat de ceilalți artiști germani. După moarte această admirație este resimțită de un număr crescând de artiști, reprezentând orientări din cele mai variate. Dragostea artistului pentru peisaj îl face precursorul maeștrilor „școlii de pe Dunăre„, caracterizată de o sensibilitate cert romantică față de natură, mai ales în cazul lui Albrecht AltdorferHans Holbein cel Tânăr va lua drept model portretele lui Cranach, iar culorile calde din perioada vieneză vor fi o sursă de inspirație pentru Hans Grien și – în secolul XX – pentru Ernst Ludwig Kirchner. Nudurile feminine ale lui Cranach îi vor impresiona pe Paul Gauguin și Amedeo Modigliani.

Sursa : Wikipedia, Dr.Dorel Schor

 Să le privim din nou…Boticelli, Rafael, Cranach, Aachen, Rubens, Canova….

E de mirare ca au fost un permanent motiv de inspiratie? Numai ca exprimând de fiecare dată stereotipurile epocii, fiecare artist era convins de frumusețea lor, altfel.

Săptămâna viitoare vom vorbi despre ceilalți trei mari artiști…

Rubrică realizată de Cezar Corâci