Pe 27 aprilie 1945, cu doar trei zile înainte de a-și lua viața – fie otrăvindu-se cu cianură, fie trăgându-și un glonț în tâmplă (istoricii încă dezbat cauza finală a morții sale) – Adolf Hitler reflecta la visul său spulberat, crearea Celui de-al Treilea Reich (sau a „Reich-ului de o mie de ani”).

Armata Roșie încercuia capitala Germaniei, iar Der Fuhrer, în vârstă de 56 de ani, ostenit și înfrânt, regreta… ”La sfârșit, scria el, îți pare rău că ai fost atât de binevoitor”.

Aceasta a fost una dintre ultimele lui note înregistrate.

Ni se pare uluitor! Prin Soluția sa finală, Hitler a susținut poate cel mai notoriu și mai organizat sistem de ucidere în masă din istoria omenirii. Cum putea, oare, omul care a ordonat moartea a milioane de nevinovați, să se considere, totuși, un…binevoitor?

În Modern Times, istoricul Paul Johnson își pune aceeași întrebare, explicând că, până în cele din urmă, Hitler și Goebbels erau însuflețiți de idei de sorginte socialistă. Hitler credea că a ajuns la putere ”prea ușor”, adică, spre deosebire de Franco, în Spania, sau Stalin, în Rusia, nu izbutise să declanșeze o revoluție marxistă tradițională, care să distrugă elitele și clasele sociale. El nu reușise să elibereze clasa muncitoare din lanțurile ”fosilelor burgheze” și credea că această „bunăvoință” a fost cea care l-a împiedicat să se bucure de controlul și spunerea totală de care a beneficiat rivalul său sovietic, după epurările sângeroase operate în rândurile Armatei Roșii, Partidului Comunist și birocrației ruse. Aceasta era credința care îl mistuia pe Hitler.

”Mai presus de orice și-a regretat ”indulgența”, scrie Johnson, ”lipsa admirabilei cruzimi pe care Stalin o arăta la tot pasul”.

Povestea este o rememorare înfricoșătoare a capacității noastre aproape infinite de raționalizare – un fenomen psihologic pe care psihanalistul german Karen Horney l-a descris cândva drept ”înșelare de sine prin raționament”.

Acest tip de autoamăgire ne ajută să înțelegem de ce oamenii par adesea incapabili să-și recunoască propriul comportament ca fiind rău. Fără îndoială, Hitler credea că acțiunile sale erau justificate de un bine superior.

Capacitatea umană de a raționaliza aproape orice fel de comportament a fost explorată de minunatul film din 1983 al lui Lawrence Kasdan, The Big Chill (Marea Răceală), în care unul dintre protagoniști, Michael (Jeff Goldblum), susținea că raționalizarea este mai importantă decât sexul. (Ați petrecut vreodată o săptîmână fără a raționaliza?). Dar, dincolo de replica celebră, cu totul remarcabilă rămâne descrierea felului în care raționalizează oamenii.

”Oamenii nu cred întotdeauna că fac ceea ce trebuie. Nici prin cap nu-mi trece să susțin așa ceva. Ei pot ști că fac ceva necinstit, insensibil sau manipulator, dar au mereu o justificare pentru asta. Și cred, aproape de fiecare dată, că până la urmă, totul va ieși bine. Chiar dacă acest bine este doar pentru ei. Prin definiție, binele suprem înseamnă binele lor.”

Ajunși în acest punct, este inevitabil să ne întrebăm care este rostul adevărat al tentației noastre de a raționaliza aproape orice fel de acțiune sau comportament? În condițiile în care valorile și acțiunile noastre sunt modelate nu de vreo anume virtute intrinsecă, ci de ceea ce s-ar putea dovedi, până în cele din urmă, bine, sau ”mai bine pentru noi”…

Raționalizarea va face întotdeauna parte din condiția umană. Iar faptul că predispoziția noastră de a raționaliza va fi, probabil, tot mai mare, pe măsură ce atât ideile noastre etice și morale, cât și limbajul, vor deveni tot mai puțin coerente și mai maleabile, ne îndeamnă la meditație…

Jon Miltimore este directorul Fundației pentru Educație Economică (FEE). Scrierile au făcut obiectul unor articole de vânzare în Time, The Wall Street Journal, CNN, Forbes, Fox News și Star Tribune. Semnatura lui se regăsește în Newsweek, The Washington Times, MSN. Com, The Washington Examiner, The Daily Caller, The Federalist, The Epoch Times etc.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici