Prăbușirea comunismului în statele est europene a început în august 1989, odată cu îndrăzneala nemaipomenită a parlamentului polonez de a desemna un prim ministru anticomunist.

Cum nicio divizie de tancuri sovietice nu s-a desfășurat în Polonia pentru a-i zdrobi pe rebeli, Ungaria, Germania de Est, Bulgaria, Cehoslovaci și România au înfăptuit, în lunile următoare, aproape simultan, propriile lor ”revoluții” mai mult sau mai puțin de catifea, prilej de bucurie și de speranță pentru toți cei care visau la libertate și la democrație.

Paradoxal, la 25 octombrie 1989, adică la doar două luni după evenimentele din Polonia, The New York Times publica un articol intitulat The Mainstreaming of marxism in US Colleges, descriind un fenoment ciudat și aparent inexplicabil: ideile care provocaseră falimentul țărilor est europene căpătau prevalență și rădăcini tot mai puternice în universitățile americane, unde erau promovate de zor, e drept însă că în urma unei anumite ”relativizări”, menite să le asigure supraviețuirea. Câtă vreme aplicarea practică a marxismului clasic se dovedise dezastruoasă, iar comunismul ca filozofie de guvernare tocmai ce eșuase catastrofal, ducând la sărăcie lucie, foamete și regim polițienesc, dictatorial.

Așa se face că marxiștii din turnul de fildeș al sistemului universitar american au făcut câteva mișcări strategice, izbutind să mute dezbaterea în sectoare ceva mai abstracte, în care economia putea fi minimalizată, lăsând în prim plan alte aspecte cheie ale viziunii marxiste, care puteau fi inculcate în mințile studenților fără riscul imediat de a fi infirmate de realitate ( cum ar fi, de exemplu, în domeniul criticii literare).

Astfel, până și binecunoscuta doctrină a luptei de clasă a trecut într-un plan secund, locul acesteia fiind ocupat de tot soiul de alte ”litigii” (cum ar fi, de exemplu, femei versus bărbați/societatea așa zis patriarhală, ”marginalizați” versus ”privilegiați rasiali”, ”heterosexuali homofobi” versus minorități sexuale, etc., etc.), generații întregi de studenți fiind învățate să vadă absolut orice relație socială prin prisma conflictului și a opresiunii.

După ce au absorbit toate aceste idei, tinerii absolvenți le-au transplantat pretutindeni în societatea americană: în arte, în mass media, în guverne, în școlile publice și chiar în departamentele de resurse umane și sălile de consiliu ale corporațiilor (fenomenul fiind cunoscut sub numele de ”lungul marș prin instituții”, o expresie creată de studentul comunist Rudi Duschke, ale cărui idei au fost influențate de Antonio Gramsci.)

Ba mai mult decât atât, ele s-au răspândit și în majoritatea celorlalte țări vestice, astfel încât se poate spune că aproape tot ce se întâmplă în cultura europeană de astăzi este o consecință a acestui marxism reșapat incubat în universitățile americane la sfârșitul anilor 80.

Omniprezența politicilor identitare, autovictimizarea, dinamitarea propriei istorii și a culturii, desființarea bazelor meritocrației prin renunțarea la principiul egalității de șanse în favoarea aceluia al ”egalizării în jos”, al nivelării la un nivel mediocru și submediocru, a cărei consecință directă este penalizarea inteligenței și chiar a frumuseții, fie ea fizică sau morală, toate acestea și multe altele încă provin, în marea lor majoritate, din diverse prezumții marxiste, în special din fixația marxistă asupra ”opresiunii” și a conflictului cu orice preț.

Iată, așadar, un exemplu viu al felului în care ideile și cultura politică a unei națiuni pot determina viitorul, soarta însăși a libertății și prosperității acesteia depinzând în primul rând de educație și abia apoi de diverși factori politici.

Un lucru pe deplin înțeles de o mare parte a liderilor est europeni (în special unguri sau polonezi),care se împotrivesc din răsputeri politicilor în domeniul educației impuse de funcționarii neomarxiști de la Bruxelles, percepute ca niște adevărate atentate la însăși fibra națională a popoarelor.

Nu e și cazul guvernanților români care, după 1990, au permis, așa cum scrie Mircea Platon – toți, fără nici cea mai mică excepție! – o agresiune sistematică la adresa școlii românești, în scopul transformării acesteia în piață și a copiilor români în viitori nomazi, salahori lipsiți de memorie și de identitate, pe scurt, simplă marfă pentru export.

Deși pandemia, cu întregul ei cortegiu de reglementări și interdicții a afectat, puternic, atât sistemele de învățământ de pretutindeni, cât și, mai ales, copiii de toate vârstele, dezastrul românesc pare să depășească tot ce s-a întâmplat și se mai întâmplă pe alte meleaguri.

Cel mai înspăimântător fiind însă faptul că, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în imediata noastră vecinătate, nu doar în Polonia sau Ungaria, dar și în celelalte țări est europene, la noi nu se simte aproape deloc preocuparea guvernanților de a ocroti copiii României, și cu atât mai puțin pe cei vulnerabili, aflați în situații de risc major.

Rezumându-se, în marea lor majoritate, la stabilirea și la implementarea diverselor ”reguli” și ”măsuri”, fără nicio empatie sau interes real pentru ceea ce se întâmplă mai departe și preocupați până peste cap doar să își respectele angajamentele față de stăpânii lor din exterior, ei se joacă nonșalant cu destinele copiilor noștri, precum și cu soarta unui sistem de învățământ conceput încă de pe vremea lui Spiru Haret, special pentru a sprijini afirmarea intereselor românești.

Acesta fiind, probabil, chiar motivul pentru care trebuia neapărat distrus.

Nedeea Burcă