Dosarele Epstein și limitele teoriei conspirației

Zilele acestea lucrez sârguincios la o carte despre propagandă. Între timp, urmăresc cu atenție știrile referitoare la dosarele Epstein. Acestea apar pe lângă marginile paginilor pe care le scriu; încearcă să-și croiască drum ca niște fapte reale care își caută liniștea și recunoașterea în cuvinte.

În ultima săptămână am parcurs în special opera lui Walter Lippmann, în special Public Opinion, publicată în 1992. Lippmann a câștigat Premiul Pulitzer de două ori și este considerat de mulți cel mai influent jurnalist al secolului al XX-lea. Faptul că acest jurnalist celebru a fost în același timp și propagandist este caracteristic culturii occidentale. În timpul Primului Război Mondial a lucrat, printre altele, pentru campania de propagandă a lui George Creel, însărcinat cu mobilizarea și pregătirea opiniei publice americane pentru război.

Transcriu aici un pasaj deosebit din cartea lui Lippmann, un pasaj care rezonează izbitor cu realitatea pe care dosarele Epstein o aduc acum în fața ochilor noștri:

”Grupul social urban format din oameni puternici, bogați, privilegiați din punct de vedere social, este incontestabil internațional în întreaga emisferă vestică, iar în multe privințe Londra este centrul său. Printre membrii săi se numără cele mai influente persoane din lume, printre care diplomați, cei din înalta finanță sau din cercurile superioare ale armatei și marinei, câțiva prinți ai bisericii, câțiva mari proprietari de ziare, soțiile, mamele și fiicele lor al căror cuvânt este lege atunci când vine vorba de oaspeți. Este vorba de un cerc de conversație și, în același timp, de un grup social real, a cărui importanță provine din faptul că aici, în sfârșit, distincția dintre afacerile publice și cele private dispare cu desăvârșire. Afacerile private ale acestui grup sunt afaceri publice, iar afacerile publice sunt afacerile sale private, adesea de familie. Lăuziile lui Margot Asquith, asemenea rigidității protocolului regal, se află, așa cum spun filosofii, în același univers al discursului cu un proiect de lege tarifară sau o dezbatere parlamentară.” (Lippmann, Public Opinion, p. 29)

Lippmann – care cu greu ar putea fi considerat un gânditor anti-sistem – descrie o lume guvernată de un mic organism social format din familii pentru care interesele private și cele publice coincid în mod covârșitor.

Lumea este condusă de ele ca și cum ar fi propria lor întreprindere privată. Huxley a văzut, de asemenea, societatea globală evoluând în această direcție: o oligarhie care, ajutată de o armată de „manipulatori ai minții”, ne conduce conduce pe toți, fluturând stindardul democrației absolute.

Toate coteriile numite de Lippmann apar în dosarele Epstein: lumea diplomatico-politică (Clinton, Trump), înalta finanță (J.P. Morgan, familia Rothschild), înaltele cercuri militare și de informații (CIA, Mossad), autoritățile religioase (inclusiv reprezentanții Băncii Vaticanului), lumea academică (Stephen Hawking, Noam Chomsky), proprietarii de ziare și instituții media (Robert Maxwell), precum și soțiile și fiicele acestora, care funcționează ca un fel de maeștri de ceremonii (Ghislaine Maxwell).

Este remarcabil cât de precis a descris Lippmann, în 1922, casta internațională care, în zilele noastre, un secol mai târziu, este scoasă din zona de penumbră în care își făcea mendrele. Poate că înainte vreme lipseau doar liderii lumii spirituale: Deepak Chopra, Dalai Lama.

Trebuie să precizăm neapărat că simpla apariție a unui nume în dosarele Epstein nu înseamnă cine știe ce. Este foarte posibil ca o persoană să fie menționată o dată sau de mai multe ori, fără a fi fost implicată în activitățile criminale orchestrate de Epstein.

Joseph Guislain, părintele psihiatriei moderne belgiene, susținea că ființa umană poate fi înțeleasă doar cunoscând l’envers du décor¹ Cu alte cuvinte: oamenii se ascund în spatele fațadelor, trăiesc în aparențe și „își șterg constant propriile urme”. Acesta nu este un privilegiu al elitei; este o trăsătură structurală a ființei umane. Ne ascundem defectele de Celălalt, sperăm că Celălalt nu le vede, ”ne pierdem în ceea ce vrem să fim”, dar nu suntem (încă). Ne urzim măștile cu atâta migală, încât propria față din oglindă ne devine străină, lăsându-ne să pribegim o viață întreagă bântuiți de aceeași întrebare: Cine sunt eu?

Susținătorii teoriei conspirației vor observa pe bună dreptate că multe fapte asupra cărora au încercat să atragă atenția timp de decenii – fapt pentru care au fost ridiculizați drept ”conspiraționiști” – au apărut acum la vedere, prin intermediul dosarelor Epstein. În acest sens, teoria conspirației are dreptate: un grup relativ mic de oameni conduce lumea și o supune voinței sale.

În același timp, dosarele Epstein arată limitele gândirii ”conspiraționiste”. Nu dezvăluie un grup secret omogen, care execută un plan general; mai degrabă, expune un munte de bălegar fierbinte, ascuns în spatele imaginilor publice lustruite ale unei bune părți a elitei sociale – o coterie condusă de cele mai joase instincte umane, care s-a sustras oricărei forme de supraveghere din partea legii.

Unii vor obiecta că totuși, la un nivel superior, există totuși o planificare minuțioasă. Epstein, vor spune ei, era doar un pion obedient față de serviciile de informații precum SUA sau Mossad, care, la rândul lor, sunt instrumente în mâinile elitei. De exemplu, Comisia Church², de la mijlocul anilor 1970, nu a descoperit o mare conspirație în cadrul CIA, ci un ansamblu haotic de servicii și celule rivale care concurau pentru resurse și prestigiu, deseori abia conștiente de ceea ce făceau celelalte. Ceea le unea mai presus de toate era absența aproape completă a limitelor legale și etice în lupta lor împotriva „comunismului fără Dumnezeu”. Sub fațada morală a Războiului Rece s-au încălzit din belșug cu whisky și Cointreau, și-au satisfăcut impulsurile sexuale prin intermediul unor proiecte precum Operațiunea Midnight Climax; au comercializat și consumat droguri din abundență; iar în Proiectul MKUltrla au torturat ființele umane până la moarte, în cadrul unor „experimente” grotești și fără sens. Cum ar veni, toate acele lucruri pe care se pare că trebuie făcute pentru a învinge comunismul ateist…

Dosarele Epstein constituie un punct cultural de cotitură – un moment structural. Ne aflăm într-un punct în care relațiile umane din vârful societății au fost atât de golite de sens încât nu mai pot susține aparențele. Pentru a menține aparențele, este nevoie de un minim de atașament. În cadrul unui grup social, defectele membrilor sunt în mod normal acoperite „sub o manta de bunăvoință”. Atunci când un ciclist este acuzat de dopaj, ceilalți respectă omertà. Înalta societate nu face nici ea excepție: își păstrează imaginea colectivă față de lumea exterioară, cât mai mult timp posibil. Când atașamentul dintre indivizii aparținători ai unui grup a dispărut aproape în întregime, menținerea protectoare a aparențelor se prăbușește imediat ce unul din membrii săi intră în bucluc.

Faptul că dosarele Epstein devin publice nu este, prin urmare, în primul rând rezultatul unei ”dezvăluiri controlate”, a vreunei recunoașteri tactice a vinovăției, ci mai degrabă rezultatul unui proces psihologic de masă.

Structurile totalitare extrag afecțiunea din legăturile interumane și le transformă în narcisism colectiv. Procedând astfel, își distrug în cele din urmă propria capacitate de a menține aparențele, iar rufele murdare cad de după cortină. Rețelele de socializare se asigură că aceste rufe murdare devin vizibile întregii lumi. Mass-media tradițională relatează cu moderație și selectivitate despre dosare, așa cum au făcut-o timp de secole: selectează și cenzurează în funcție de felul în care-și doresc să modeleze opinia publică. Mecanismele actuale de cenzură online abia dacă mai sunt suficiente; în curând singura soluție va rămâne restricționarea accesului la rețelele de socializare – mai întâi pentru copii, apoi pentru toți cei cu un credit social prea mic. Dar nici acest lucru nu va liniști Înalta Societate care, pe undeva, deja își dă seama că încercările sale de control sunt sortite eșecului. În aroganța sa transumanistă și tehnocratică cei de sus sunt, mai presus de orice, disperați și privesc cu ochi întunecați un univers pe care l-au redus la o mașinărie fără viață, care zăngăne incoerent într-un cosmos pustiu.

Ce putem ști?

Ce putem concluziona cu adevărat din dosarele Epstein, odată ce au fost publicate? Această întrebare kantiană este pusă mult prea rar. Este deja nevoie de un efort considerabil pentru a distinge care dintre documente sunt autentice și care falsificate. De exemplu, circulă un e-mail în care Epstein întreabă dacă planul de a declanșa al Treilea Război Mondial pe 8 februarie 2026 este încă în vigoare. Data trimiterii – joi, 17 iulie 2018 – nu există în realitate. Acest e-mail este fabricat, la fel ca o mare parte din materialul care circulă în prezent sub aceeași etichetă.

În alte situații, falsul este ceva mai subtil. Iar această confuzie epistemică este exacerbată de faptul că platformele de inteligență artificială clasifică adesea documentele autentice ca fiind false. Acest lucru se datorează, probabil, procesului de instruire a IA, în care conținutul „conspirativ” este etichetat drept „dezinformare”. Circulă un e-mail în care Epstein afirmă că „a întâlnit mulți oameni răi, dar niciodată pe cineva atât de rău ca Trump”. ChatGPT a etichetat inițial acest e-mail drept fals, dar este real. Următoarea întrebare este, așadar: ce putem concluziona din acest e-mail? Ce înseamnă faptul că Epstein considera pe cineva drept cea mai rea persoană din lume? Judecata morală a lui Epstein a devenit brusc o referință validă?

Ce înseamnă că numele lui Putin sau Dalai Lama sunt menționate frecvent? Ce părere avem despre e-mailurile netrimise în care Epstein susține că Bill Gates a contractat o boală cu transmitere sexuală și a cerut medicamente pentru a le amesteca în secret în mâncarea soției sale – probabil infectate? De ce nu ar putea fi o urzeală de șantaj? Care este statutul mesajelor anonime din documentele despre fetele strangulate și arse, despre care se presupune că sunt îngropate pe proprietatea lui Epstein, sau al afirmațiilor că Epstein a fost antrenat ca spion israelian?

În multe privințe, dosarele Epstein formează o lume sugestivă, nebuloasă, în care toată lumea recunoaște măștile și umbrele propriilor prejudecăți. Ceea ce întărește convingerea că doar propria opinie este legitimă, adaugă încă câteva pietre la zidul care separă oamenii unii de alții, crește frustrarea și agresivitatea, generează frică și alimentează cererea de securitate și control. În acest fel, interpretările hazardate ale dosarelor Epstein accelerează în primul rând mișcarea către statul de supraveghere.

Dacă dosarele Epstein nu fac decât să declanșeze o vânătoare de vrăjitoare, ele nu reprezintă un moment al adevărului. Dosarele nu dezvăluie doar patologia unei elite; ele expun un simptomatologia unei întregi societăți. Acțiunile din industria armamentului, Big Pharma, Big Tech și Big Surveillance se vând rapid, iar site-urile porno atrag un public masiv. Cine este dispus să plătească dublu pentru hainele care nu sunt produse prin muncă forțată sau pentru hrana obținută fără a otrăvi pământul cu pesticide? Că sistemul bancar este pervers și transformă societatea într-un fel de plantație de sclavi – sunt de acord. Dar câți oameni cunoașteți care își retrag banii din bănci și îi transformă, să zicem, în lingouri de aur și argint?

Sunt toți la fel de perverși și la fel de vinovați? Epstein și Ghislaine Maxwell au recrutat fete de doar paisprezece ani sub pretextul unor „masaje” care au fost punctul de pornire al unor groaznice abuzuri sexuale. Le-au amenințat, le-au confiscat pașapoartele și le-au transformat în marfă sexuală .

Nu este vorba despre unul sau câteva cazuri; este vorba despre sute de victime. Fetele au fost oferite unor celebrități din lumea artistică, academică, spirituală și de afaceri, care le-au predat „lecții” de sexualitate; au fost forțate să comită acte sexuale între ele, pentru un public și așa mai departe. Cam asta știm până acum, dar este mai mult decât probabil ca realitatea să fie chiar mai întunecată.

Viziunea materialistă asupra lumii nutrește dispreț trufaș pentru etică și deschide calea către haznaua socială în special pentru cei dispuși să arunce toate valorile morale peste bord. În ultimă instanță, un lucru este cert: universul de imagini și simboluri care emană din dosarele Epstein își are originea în cele mai abisale zone ale psihicului uman; elita pune în practică ceea ce masele îndrăznesc să imagineze doar în cele mai sumbre coșmaruri. Astfel, Înalta Societate se dovedește a fi, în esență, o sublume a instinctelor primare – adevărata ”pleavă a societății”.

Mattias

Mattias Desmet este autorul Teoriei modelării maselor în timpul pandemiei de covid 19. Este profesor de psihologie la Universitatea Ghent și autor al cărții Psihologia totalitarismului.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici