Ascensiunea Chinei rămâne una dintre cele mai mari enigme ale epocii noastre. Iar europenii resimt acest mister cu o intensitate aparte. Noi am asistat la prăbușirea URSS și am văzut țările din Europa centrală și de est abandonând regimul comunist și adoptând, cu mai mult sau mai puțin succes, democrația liberală, în timp ce partidele comuniste din Europa occidentală au devenit din ce în ce mai irelevante din punct de vedere politic. La începutul secolului al XXI-lea, istoria părea să fi pronunțat deja verdictul final.

Dar, chiar în acest timp, Partidul Comunist Chinez orchestra unul dintre cele mai remarcabile episoade de transformare economică înregistrate vreodată. Astfel, cu mult înainte de a se afirma ca o putere tehnologică în domenii care variază de la trenurile de mare viteză până la inteligența artificială, China a devenit centrul manufacturier al lumii, determinnd ieșirea din sărăcie a sute de milioane de chinezi. Iar această traiectorie ascendentă fulminantă, nu poate fi explicată doar cu ajutorul categoriilor ideologice moștenite din secolul trecut.

Paradoxul este surmontat, de obicei, prin încadrarea forțată a Chinei în șabloanele cunoscute. Admiratorii o descriu ca fiind dovada vie a faptului că socialismul funcționează. Criticii insistă că este capitalistă în tot, mai puțin cu numele. Alții o numesc capitalism de stat, capitalism autoritar sau socialism de piață. Fiecare etichetă surprinde o parte din realitate și, totuși, niciuna nu explică în mod adecvat motivele pentru care China a infirmat, timp de aproape o jumătate de secol, toate previziunile.

Gândirea politică occidentală rămâne puternic ancorată în clasificările ideologice. Se pornește de la premisa că statele trebuie să se încadreze perfect într-un anumit tipar: să fie capitaliste sau socialiste, liberale sau autoritare, cu economie de piață sau planificate centralizat. În realitate, însă, lucrurile sau rareori chiar așa. Societățile prosperă nu pentru că se conformează unor modele ideologice abstracte, ci pentru că instituțiile lor îndeplinesc anumite funcții esențiale.

Privit din această perspectivă, statul chinez pare mai puțin paradoxal.

Prima sa funcție este aceea de reducere a incertitudinii. Familiile, antreprenorii și investitorii au nevoie de un mediu suficient de previzibil pentru a lua decizii ale căror beneficii se pot concretiza abia peste mulți ani. Regulile contează, însă la fel de importantă este și încrederea că obiectivele strategice nu vor fi rescrise din temelii la fiecare ciclu electoral. Indiferent de ceea ce credem despre sistemul politic al Chinei, acesta a demonstrat o capacitate neobișnuită de a susține pe termen lung politici industriale, dezvoltarea infrastructurii, investițiile în educație și avansul tehnologic programat.

Previzibilitatea, mai degrabă decât ideologia, devine astfel un atu al productivității. Economia instituțională modernă a demonstrat în mod repetat că normele stabile și perspectivele predictibile pe termen lung încurajează investițiile și inovarea, indiferent de caracterul ideologic al statului.

Cu toate acestea, stabilitatea singură nu a fost niciodată de ajuns. Istoria oferă nenumărate exemple de societăți ordonate care, atunci când au pus un preț mai mare pe conservare decât pe experimentare, au început să stagneze. Ordinea excesivă ajunge, în cele din urmă, să sufoce adaptarea.

Dar China a evitat, în mare măsură, și această capcană. Sub conducerea lui Deng Xiaoping, reforma nu a început cu un plan național detaliat. În schimb, Beijingul a încurajat inițiativele experimentale ghidate, ilustrate cel mai bine de celebra metaforă a lui Deng: „să treci râul pipăind pietrele”. În loc să încerce reproiectarea întregii economii peste noapte, reformele au fost introduse la nivel local, monitorizate cu atenție și extinse doar după ce se dovedeau viabile.

Zonele economice speciale au devenit laboratoare care nu funcționau după tipare rigide. Shenzhen, cândva un sat de pescari la granița cu Hong Kong, a primit libertăți care ar fi fost politic imposibil de introdus la nivelul întregii Chine. Politicile de succes s-au extins treptat. Eșecurile au rămas izolate la nivel local.

Procesul a semănat mai degrabă cu o evoluție decât cu o revoluție. Această experimentare descentralizată este adesea trecută cu vederea, deoarece observatorii occidentali se concentrează exclusiv pe autoritatea centrală a Partidului Comunist. Cu toate acestea, o mare parte din dinamismul economic al Chinei a apărut din competiția dintre provincii, municipalități și zone de dezvoltare.

Guangdong, Zhejiang, Jiangsu, Shanghai și alte regiuni s-au angajat într-o competiție acerbă pentru a atrage investiții, a dezvolta clustere industriale, a îmbunătăți logistica, a cultiva ecosisteme tehnologice și a atrage lucrători înalt calificați. Administrațiile provinciale au alternat des strategiile de reglementare, iar soluțiile de succes au fost ulterior replicate și în restul țării. Acest federalism competitiv — de natură administrativă, mai degrabă decât constituțională — a devenit una dintre cele mai puțin înțelese (sau trecute cu vederea) caracteristici ale dezvoltării economice a Chinei.

Autoritățile regionale dispun de o marjă substanțială de manevră în implementarea obiectivelor naționale, ceea ce generează o diversitate instituțională remarcabilă, sub o structură politică aparent unificată.

Paradoxal, acest tip de organizare rezonează mai curând cu gândirea economică a lui Friedrich Hayek, decât cu aceea a lui Karl Marx.

Hayek admira Europa medievală nu pentru că ar fi fost unificată politic, ci pentru că era alcătuită din numeroase jurisdicții aflate în competiție. Orașe, principate, regate și porturi libere au experimentat diferite aranjamente juridice, instituții comerciale și sisteme de guvernare. Competiția dintre entitățile politice a a favorizat apariția unor soluții și modele noi, iar instituțiile de succes s-au extins fără a fi nevoie de o autoritate unică care să le proiecteze. O mare parte din prosperitatea istorică a Europei a izvorât din secole de rivalitate instituțională, nu din uniformitate administrativă.

Ceea ce admira Hayek nu era fragmentarea politică în sine, ci o civilizație capabilă să genereze descoperire instituțională prin intermediul competiției. Judecată după acest criteriu, China contemporană pare considerabil mai hayekiană decât ar fi mulți europeni dispuși să admită. China a recreat un mecanism similar din punct de vedere funcțional, în interiorul unui stat unificat. Provinciile sale nu se bucură de independență și suveranitate, și totuși concurează frecvent ca niște ecosisteme economice distincte. Inovarea locală se desfășoară în interiorul unui cadru național atotcuprinzător, care asigură coerența strategică permițând, în același timp, o considerabilă eterogenitate instituțională.

Contrastul cu Uniunea Europeană de astăzi este frapant.

Integrarea europeană a generat realizări extraordinare. Pacea între rivali istorici, cea mai mare piață unică din lume, libertatea de mișcare și standardele comune au adus beneficii incontestabile, de care s-au bucurat sute de milioane de europeni.

Cu toate acestea, integrarea poartă în sine și o tendință inerentă spre uniformizare. Reglementările uniforme facilitează comerțul, dar reduc, de asemenea, spațiul destinat experimentării instituționale. Normele care devin universale lasă, în mod inevitabil, mai puține oportunități pentru descoperirea unor soluții alternative.

Prin urmare, se poate pune o întrebare incomodă. Oare, în Europa secolului XXI, ar mai fi posibilă apariția unui Shenzhen? Ar fi oare posibil ca o regiune europeană să beneficieze de scutiri extinse de la reglementările muncii, fiscalitate, legislația urbanistică, procedurile de mediu sau cerințele administrative pentru a testa un model de dezvoltare complet diferit? S-ar putea, oare, ca regiunile vecine să concureze, adoptând aranjamente instituționale alternative, atfel încât succesul să poată fi imitat, în timp ce eșecurile ar rămâne izolate din punct de vedere geografic și, apoi, corectate?

Întrebarea nu este dacă Europa ar trebui să imite China. Tradițiile politice ale Europei, moștenirea sa constituțională și concepția sa despre libertate diferă profund de cele ale Chinei.

Mult mai interesant ar fi să ne întrebăm dacă nu cumva Europa a devenit, treptat, atât de preocupată de uniformitatea instituțională, încât a redus neintenționat unul dintre motoarele principale ale propriului succes istoric: competiția dintre jurisdicții.

Poate că, la urma urmei, ascensiunea Chinei nu este o anomalie ideologică. Poate că ea pur și simplu ne reamintește că societățile de succes îndeplinesc simultan două funcții esențiale: ele creează suficientă ordine pentru ca planificarea pe termen lung să fie viabilă, păstrând în același timp o diversitate instituțională capabilă să catalizeze adaptarea și inovarea.

Sisteme politice diferite pot atinge acest echilibru prin mijloace diferite.

Dacă Europa alege să învețe de la China, aceasta este, în cele din urmă, o opțiune politică. Efortul de a înțelege cauzele succesului chinez ar trebui să fie, în schimb, unul intelectual.

Obstacolul major nu este sistemul politic al Chinei, ci năravul nostru de a explica prin ideologie ceea ce, în esență, e doar o problemă de funcționalitate.

Joaquim Sá Couto, MD MBA, este medic și trăiește la Nisa, în Franța. Este un autor independent , interesat de economie politică, sistemele instituționale și progresul socio cultural.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa. aici