Acum două săptămâni, am vorbit despre Dans, despre istoria acestuia…Am omis însă să vorbim despre Balet…o facem acum…

Baletul

Wikipedia definește Baletul ca un gen de spectacol alcătuit din dans ca element artistic figurativ de bază, muzică și pantomimă, spectacol teatral executat de una sau mai multe persoane. Un corp, un ansamblu de balet compus din balerini și balerine, execută dansuri și mișcări mimice, după o compoziție muzicală. Termenul „balet” provine probabil din cuvântul italian ballare, care înseamnă a dansa. În secolele XIII-XIV se numea balet o melodie care însoțea un anume dans, iar în Franța și versurile care se cântau în această împrejurare. Dansul avea un caracter mimetic și comporta o mică punere în scenă. Combinându-se cu alte tipuri de reprezentații și divertismente, ajunge, după o lungă evoluție, îndeosebi sub directivele poeților și muzicienilor umaniști, să reunească toate trăsăturile caracteristice unui nou tip de distracție colectivă, care primește denumirea de balet. În secolul al XV-lea în Italia, dansul – mod de exprimare artistică din cele mai vechi timpuri – s-a dezvoltat încetul cu încetul într-o formă artistică scenică. Domenico din Piacenza a scris un tratat în 1400 în care descrie cca 20 de dansuri pe care le-a compus.

 

Dar baletul în adevăratul sens al cuvântului s-a dezvoltat mai întâi în Franța, la curtea reginei Caterina de Medici, care după decesul soțului, regele Henric al II-lea, a invitat dansatori, coregrafi și compozitori italieni (țara de baștină a Caterinei) la curtea regală franceză. Cu ocazia căsătoriei contelui de Joyeuse cu Mademoiselle de Vaudemont în 1581, Caterina de Medici i-a dat violonistului italian Balthazar de Beaujoyeux mână liberă să organizeze o petrecere. Rezultatul a fost Ballet Comique de la Reine, care este considerat prima încercare de a crea un tot dramatic prin integrarea muzicii, a dansului și a unei acțiuni.

 

Muzica de balet. Abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea a apărut muzica de balet în sens contemporan. Piese instrumentale cu titlul Ballet pot fi găsite, de exemplu, de compozitorul și lăutarul francez Robert Ballard și italianul Giovanni Battista Granata. Opera franceză din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea (Jean-Baptiste Lully, Jean-Philippe Rameau, Christoph Willibald Gluck, Antonio Salieri, Giacomo Meyerbeer) a pus accentul pe balet, care, totuși, era încă puternic orientat spre dansul de societate. Maeștrii de balet care cântau la pochette (vioara maestrului de dans) precum Pierre Beauchamp, erau deseori responsabili și pentru compunerea muzicii. Coregraful Arthur Saint-Léon era el însuși la mijlocul secolului al XIX-lea dansator, violonist și compozitor în același timp. În secolul al XIX-lea a fost creată o muzică de balet de sine stătătoare. Cele mai vechi piese de balet clasic includ Silfidele (1832) de Jean Schneitzhoeffer, Giselle (1841) de Adolphe Adam și Coppélia (1870) de Léo Delibes. Fiecare se bazează pe un libret de balet literar. Ambele au fost prezentate în premieră la Ballet de l’Opéra de Paris. Mai ales în perioada de glorie a baletului clasic din a doua jumătate a secolului al XIX-lea la Sankt Petersburg, au fost adaptate compoziția muzicii de balet la condițiile din teatru și la dimensiunea și componența ansamblului de balerini. Compozitorii și coregrafii au lucrat adesea în strânsă legătură și au comunicat între ei pentru „sincronizare”, numită din franceză „Minutage“.

 

 

Dacă însă ne referim la modul în care baletul este reflectat în pictură, sunt convins că primul nume la care ne gândim este…Edgar Degas…

 

Edgar Degas – secolul al XIX-lea

 

Edgar Germain Hilaire Degas (1834–1917) este un pictor francez din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A început cu academismul clasic, însă după câtva timp revine la tematica realistă, pentru care și-a căutat idei în teatrele pariziene, în lumea fascinantă a balerinelor, atelierele modistelor, la cursele de cai sau în studierea corpului omenesc. S-a distins cu talentul excepțional de desenator și cu pasiunea pentru obiectele efemere în mișcare. Împreună cu Claude Monet, Auguste Renoir, Camille Pissarro este unul din întemeietorii impresionismului. Edgar Degas și-a păstrat însă stilul său propriu independent, pe care el îl numește realist. Motivele preferate le tratează cu uimitoare noutate, limitările de perspectivă sunt asemănătoare cu cadrele de fotografie. A folosit pastelul și a încercat numeroase tehnici de pictură și grafică. A lăsat după el o moștenire originală și multilaterală, de circa două mii de lucrări, tablouri în ulei, pasteluri și sculpturi.

 

Edgar Degas. Clasa de Dans (1884) . Pastel pe hârtie, 75 × 73 cm. „Cu acest pastel, Degas reia o temă deja abordată în producția sa din anii 1870: balerine în repaus […] Dar, deși folosește formule vechi,  Clasa de Dans  inovează prin formatul și compoziția sa și constituie, fără îndoială, cea mai importantă mărturie a ceea ce a fost numită «perioada clasică» a lui Degas.” În jurul anului 1884, pictorul, de fapt, și-a simplificat compoziția, a redus profunzimea spațiului său pictural, și-a coborât punctul de vedere pentru a-l aduce mai aproape de normal și s-a concentrat asupra unui singur personaj sau a unui grup de figuri. » (Comentariu de la Muzeul Orsay)

Clasa de dans

 

 

Balerină

Dansatoare, roz și verzi

 

Dansatoare la bară

 

Balerină înclinându-se

 

Degas în pictura universală. Nu cred că există în istoria picturii mai mulți pictori care să fi realizat ceea ce a reușit Degas în pastelurile sale: frumusețea desenului și a culorii, delicatețea pe care numai pastelul o permite fac ca pastelurile sale să îi concureze picturile în ulei.

Epitaf: „Degas merită ca numele lui să fie trecut pe frontispiciul templului artei. Stimă pentru el, stimă absolută”. (Odilon Redon, 1889)

Paul Gauguin

 

Eugène Henri Paul Gauguin (1848–1903) este un pictor postimpresionist francez. Aventurier și geniu, Paul Gauguin a știut să prevadă viitorul, pregătind calea picturii moderne, influențându-i pe fauviști și pe artiștii plastici din gruparea Les Nabis. Între mizerie și epuizare, călătorii și disperare, a ajuns să creeze opere extraordinare, în care redă cu intensitate viziunea sa mistică asupra purității vieții în comunitățile pe care le-a studiat dinăuntru: Martinica, Belgia, Paris si, în fine, Tahiti. Fiind unul dintre cei trei mari pictori moderni neimpresioniști ai secolului al XX-lea, alături de Paul Cezanne și Vincent van Gogh, Paul Gauguin a urmat erupția picturii naive a prietenului pictorilor occidentali dintre secole, Henri Rousseau-Vamesul, fiind totodată și unul dintre cei mai importanți artiști vizuali primitivi moderni.

Paul Gauguin – Dansul celor patru femei bretone (1886) . Neue Pinakothek, München. Această pictură marchează tranziția dintre impresionism și influența simbolistă, care nu va face decât să se amplifice. Culorile deschise, atingerile aparente și rapide și întreaga vegetație rămân în stilul impresionist, dar figurile femeilor bretone sunt mai degrabă simbolice decât o dorință de fidelitate față de realitate. Este vorba despre evocarea influenței obiceiurilor regionale asupra minților și a comportamentului indus. Gesturile dansatorilor au o semnificație misterioasă pentru observator, dar care se reflectă pe fețele lor. Acest mister este subiectul picturii.

Dansul breton al fetelor

Fete dansând – studiu

Fete bretone dansând – studiu

 

Sursa unor date biografice și comentarii : Wikipedia

 

Vom continua și săptămâna viitoare cu tema…

 

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci