Cum va arăta deglobalizarea? Câteva scenarii pentru viitorul apropiat

Krzysztof Tyszka-Drozdowski

Nici chiar cei mai mari beneficiari ai globalizării, cum ar fi CEO-ul Blackrock, Larry Fink, nu știu dacă aceasta mai poate continua. Propagarea sa a încetat deja, ”fluxul liber al comețului, al capitalului și al oamenilor fiind blocat încă din timpul crizei financiare globale din 2008”. Și, foarte probabil, ne vom aminti despre anii 2020 ca despre deceniul unei deglobalizări accelerate.

Dar, cum va arăta, oare, deglobalizarea?

Analistul geopolitic Peter Zeihan, care și-a imaginat-o în fiecare dintre cărțile sale, ne oferă câteva considerații esențiale. Va fi un proces periculos. Indiferent dacă intrăm într-o deglobalizare multipolară, sau într-una bipolară, în care SUA și China se vor poziționa ca doi sori distincți în jurul cărora vor orbita toate celelalte națiuni, calea care ni se întinde în față este plină de capcane.

”Coșul de pâine” al lumii se află în război (Ucraina și Rusia reprezintă, împreună, un sfert din producția globală de grâu), iar criza va fi agravată și mai mult de lipsa îngrășămintelor din Rusia, Belarus și China (care au interzis exporturile de îngrășăminte în ultimul trimestru al anului 2021). Ne confruntăm cu inflația prețurilor la alimente, cu spectrul foametei în Africa și cu valul de imigrație în Europa. Dacă mai adăugăm creșterea prețurilor la energie, noi focare de covid în China și petrurbarea aferentă a lanțurilor de aprovizionare, devine limpede că o asemenea presiune continuă ar putea fractura definitiv procesul de globalizare.

Războiul din Ucraina și sinergia șocurilor pe care acesta le-a declanșat asupra economiei mondiale vor contribui, cu siguranță, la deglobalizare. Probleme precum protecționismul alimentar sau independența energetică au devenit din nou presante. În orice caz, s-ar putea zice că declanșarea pandemiei, acum doi ani, ne oferise un moment de claritate. Am putut arunca o privire într-o lume fără globalizare, în care fiecare țară se bazează doar pe ea însăși. Numai că această limpezime a durat foarte puțin. În Europa nicio țară nu și-a sporit substanțial autosuficiența. Un bun exemplu ar fi Germania. A continuat să depindă de gazul rusesc până când războiul a expus măsura acestei dependențe. Care nu a determinat-o să-și schimbe decizia de a închide centralele nucleare. Le va închide cu orice preț.

Scenariile de deglobalizare pot fi împărțite în bruște și treptate. Printre cele rapide se numără cele care au în vedere probabilitatea unui conflict nuclear, care a crescut din cauza tensiunilor dintre Rusia și Occident din cauza războiului din Ucraina.

Dominic Cummings a alcătuit o listă foarte binevenită a momentelor în care lumea s-a aflat în pragul anihilării nucleare. Cel mai emblematic exemplu provine din URSS. În septembrie 1983, când sateliții sovietici au semnalat că Statele Unite au lansat rachete nucleare, ofițerul de serviciu Stanislav Petrov a decis să raporteze superiorilor săi o alarmă falsă, fără să știe dacă este sau nu adevărat. Până în cele din urmă s-a dovedit a fi doar un efect ciudat de strălucire a soarelui printre nori, care a păcălit sistemul. Speranța că ne vom putea baza la infinit pe curajul și prezența de spirit a unor ofițeri Petrov este cel puțin naivă…

Explozia ”bulei” chinezești este o altă posibilitate de încheiere bruscă a globalizării. Dacă vânzările de acțiuni reprezintă un indicator al încrederii în China, atunci această încredere nu a fost atât de scăzută din 2008. Zeihan ne amintește de faptul alarmant că, ”după 2000, PIB-ul țării a crescut cu o rată de 4,5%, în vreme ce volumul creditelor s-a expandat cu o rată de 24%. Datoria totală a Chinei a depășit de trei ori și ceva dimensiunea întregii economii”. Beijingul continuă să-și extindă datoria pentru a umfla, în mod artificial, PIB-ul care, după cum notează Michael Pettis, nu mai măsoară sănătatea economiei ci, mai degrabă, voința politică a PCC. Datoria a cuprins multe domenii ale economiei și în așa fel încât este greu de prezis locul din care va începe avalanșa. Zeihan compară situația Chinei cu un joc Jenga: ”Te poți extazia de un bloc sau altul, de un jucător sau altul, dar știi că, mai devreme sau mai târziu, totul se va prăbuși într-un huruit amețitor”.

O altă versiune a căderii globalizării provocată de China este legată de o eventuală invazie a Taiwanului. În aces caz, o regiune responsabilă de jumătate din producția și finanțele globale, precum și o uriașă piață pentru bunuri și mărfuri de larg consum ar fi smulsă din sistemul global. Așa cum scrie Zeihan, ”majoritatea jucătorilor din majoritatea sectoarelor își vor pierde cele mai mari piețe, cei mai mari furnizori, sau și unele și altele.

Chinezii știu că nu mai au timp. Ei sunt, așa cum a spus Peter Thiel în Zero to One, ”pesimiști categorici”. Ei știu exact care le sunt expectațiile. Zeihan descrie ceea ce așteaptă PCC de la viitor: colaps demografic, datorie masivă și dependența de o o globalizare aflată în scădere, ordinea pieții libere construită de America și din care aceasta se retrage. Sunt numai câțiva factori care fac viitorul Chinei lipsit de orice speranță. (Există și autori care nu sunt de acord cu această viziune, în special Kai-Fu Lee sau Balaji Srinivasan, care consideră că inovațiile chineze vor putea compensa aceste probleme. Ceea ce rămâne de văzut în viitor.)

Recent, A. E. Clark a subliniat motivațiile care l-ar putea conduce pe Xi la decizia istorică a invaziei. Înainte de a trece la argumentele lui Clark, să nu uităm nici că Xi, asemenea lui Putin, nu mai este tânăr, nu mai luptă doar pentru poziție. În joc se află întreaga lui moștenire. Iar atunci când analiza costurilor și pierderilor include preocuparea pentru glorie și judecata istoriei, rezultatul poate să nu mai fie extrem de rațional.

Xi, după cum explică Clark, se distinge în primul rând prin capacitatea sa de a ”recurge la soluții extreme”. A vrut să păstreze puterea, așa că a schimbat constituția. PCC a avut o problemă cu uigurii, așa că a rezolvat-o el cu lagăre de muncă forțată. Pe măsură ce Hong-Kong-ul a început să se occidentalizeze, el i-a redus rapid libertatea prin impunerea Legii Securității Naționale. Presiunea constantă de a continua să facă pași excepționali în susținerea ”marelui vis chinezesc” îl îndepărtează de căile bătătorite. Atunci când vine vorba despre înfrângerea Americii în Asia, Clark scrie despre ”lovitura surpriză”, care face parte din doctrina lor de război. El citează un document care susține că ”un atac preventiv sau surpriză împotriva forțelor inamice este o opțiune militară logică, poate chiar necesară în confruntarea cu un adversar de talia SUA”.

Mai mult decât atât, în 2022 se împlinesc 400 de ani de la victoria unui pirat chinez asupra garnizoanei Companiei Olandeze din India de Est (în 1622), și 180 de ani de la înfrângerea Chinei în Primul Război al Opiului (din 1842). Un decor ideal pentru cineva care dorește să își pună amprenta asupra istoriei.

Un alt scenariu al deglobalizării treptate se referă la demografie. Chiar dacă un război cu China nu ar ruina SUA, Occidentul îmbătrânește rapid. Capitalul boomerilor[^1] începe să se topească. Vor fi din ce în ce mai mulți bătrâni de întreținut și din ce în ce mai puțini plătitori de impozite. Grație milenialilor[^2] (cei născuți de la începutul anilor 80, până la începutul anilor 2000), această situație nu este chiar atât de îngrozitoare în America. Însă în Europa și în alte părți perspectivele sunt sumbre.

”Nu există niciun sector, mic sau mare, în țară sau în străinătate, care să nu fi beneficiat de banii boomerilor”, explică Zeihan. ”Și tot așa, nu va exista niciun sector, mic sau mare – continuă el – în țară sau în străinătate, care să nu fie afectat atunci când acești bani vor dispărea. În prognoza sa, asta înseamnă, în cele din urmă, că ne apropiem de un moment în care creșterea economică va rămâne un vis al trecutului, veniturile se vor micșora, costurile vieții și puterea de cumpărare vor crește, iar puterea de cumpărare va fi în scădere.

În Experimentul gândirii optimiste, Thiel scrie că ne aflăm într-o eră diferită de oricare alta. Succesiunea bulelor nu a fost niciodată atât de rapidă.

După bula dot-com[^3], americanii au căzut într-o alta, ”de o prostie și mai mare”. În ochii lui, epoca noastră, a bulelor, se constituie, de fapt, într-o singură bulă mare, pe care el o numește ”marele boom”.

Întrucât ”bulele financiare și poveștile exagerate despre globalizare sunt aproape sinonime”, credința în globalizare nu este supusă discuțiilor sau reflecțiilor. Ceea ce înseamnă că, în loc de un proces rezonabil deliberat, deglobalizarea va fi bruscă și îi va lua prin surprindere pe toți cei care au refuzat să o recunoască. Atunci când apărarea iluziilor devine rațiune de stat, națiunile se află în pericol. Credința că Marele Boom nu se va sfârși niciodată este o iluzie.

Într-o eră a deglobalizării, multe țări își vor da seama că nu există suficiente materii prime sau energie pentru a putea păstra ceea ce au.Vom trăi într-o lume hobbesiană, neiertătoare.

Zeihan crede că în America grăbirea retragerii nu a început cu Trump și nu se va opri prea curând. SUA au o bază energetică și alimentară stabilă, sunt în mare parte autonome, bogate și nu la fel de vechi ca majoritatea țărilor occidentale. SUA vor supraviețui indiferent de gravitatea evenimentelor care vor avea loc. Dar multe țări ”vor ieși pur și simplu cu totul din lumea modernă”, spune el. Și, în acest proces, vor încerca să evite căderea, ripostând.

Thiel sugerează că suntem sorțiți unui amestec de speranță și disperare, ca în Israel, unde ”antreprenorii se întrec în a construi următoarele mari companii de tehnologie din lume, pe un fundal în care totul ar putea fi distrus peste noapte.”

Judecând după acțiunile lor, elitele occidentale rămân neclintite în convingerea că globalizarea se va redresa. Ele consideră toate șocurile drept perturbări temporare și evită să tragă concluzii.

În eseul său, Thiel se întreabă dacă cineva își imaginează măcar sfârșitul lumii globalizate și o cale îngustă care ne-ar putea conduce prin frământările viitoare. El ne îndeamnă să realizăm ”experimentul de gîndire optimistă” și să ne întrebăm: ”Ce anume ar trebui făcut pentru a eluda o apocalipsă seculară în favoarea versiunii optimiste optimiste a viitorului?”

În acest deceniu vom vedea care țări au elite cu voința și capacitatea de a imagina și de a reacționa într-o lume care se deglobalizează. Și apoi vom vedea, pe fundalul istoriei, cât de neobișnuite au fost ultimele decenii.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici