Henry Kissinger

Primul război mondial a fost un fel de sinucidere culturală a Europei. Aflați parcă în stare de transă – după cum spunea istoricul Christopher Clark – liderii acesteia au intrat într-un conflict pe care, dacă ar fi prevăzut cum va arăta lumea în 1918, l-ar fi evitat cu prudență. În deceniile precedente, ei și-au exprimat rivalitățile prin crearea a două seturi de alianțe ale căror strategii au devenit un tot unitar cu programele de mobilizare. Drept urmare, în 1914, uciderea prințului moștenitor austriac la Sarajevo, Bosnia, de către un naționalist sârb, a fost lăsată să escaladeze într-un război general, care a început atunci când Germania a trecut la îndeplinirea planului său universal de a învinge Franța, atacând Belgia neutră, în celălalt capăt al Europei.

Națiunile Europei, insuficient deprinse cu felul în care tehnologia le îmbunătățise propriile forțe militare, au ajuns să-și provoace distrugeri fără precedent. În august 1916, după doi ani de război și milioane de victime, principalii combatanți occidentali (Marea Britanie Franța și Germania) au început să examineze perspectivele de a pune capăt carnagiului. În est, rivalele Austria și Rusia au încercat același lucru.

Pentru că niciun compromis imaginabil nu putea justifica sacrificiile deja suportate și pentru că nimeni nu dorea să transmită o impresie de slăbiciune, liderii au ezitat să inițieze un proces tranșant de pace. Prin urmare, au căutat medierea americană. Explorările colonelului Edward House, emisarul personal al președintelui Woodrow Wilson, au arătat că o pace bazată pe un status quo ante modificat era întru totul posibilă. Cu toate acestea, deși dispus și, în cele din urmă, dornic să participe la mediere, el a amânat până după alegerile prezidențiale din noiembrie. Iar până atunci, ofensiva britanică de la Somme și cea germană de la Verdun adăugaseră încă două milioane de victime.

Așa cum scrie Philip Zelikov în cartea sa pe această temă, calea diplomatică a fost drumul cel mai puțin umblat. Marele Război a continuat încă doi ani și a făcut alte milioane de victime, dăunând iremediabil echilibrului stabilit. Germania și Rusia au fost sfâșiate de revoluție; statul autro-ungar a dispărut de pe hartă. Franța a fost înecată în sânge. În numele victoriei, Marea Britanie și-a sacrificat nu doar un număr uriaș de tineri, ci și o mare parte a capacităților sale economice. Iar tratatul punitiv de la Versailles, care a pus capăt războiului, s-a dovedit mult mai fragil decât structura pe care o înlocuise.

Ne aflăm, oare, astăzi, la o răscruce asemănătoare, câtă vreme iarna impune o pauză operațiunilor militare de amploare din Ucraina? Mi-am exprimat în repetate rânduri sprijinul pentru efortul militar de contracarare a agresiunii Rusiei în Ucraina. Dar acum se apropie momentul de a construi pe baza schimbărilor strategice care au fost deja realizate, și de a le integra într-o nouă structură în vederea obținerii păcii prin intermediul negocierilor.

Ucraina a devenit pentru prima dată în istoria modernă un stat important al Europei centrale. Ajutată de aliații săi și inspirată de președintele său, Volodymyr Zelensky, Ucraina a obstrucționat forțele convenționale ruse care s-au profilat în Europa încă de pe vremea celui de Al Doilea Război Mondial. Și sistemul internațional – inclusiv China – se opune amenințării Rusiei cu utilizarea armelor nucleare.

Acest proces a pus în discuție chestiunile referitoare la apartenența Ucrainei la NATO. Ucraina a dobândit una dintre cele mai mari și mai eficiente armate terestre din Europa, echipată de America și de aliații săi. Un proces de pace, oricum ar fi exprimat acesta, ar trebui să lege Ucraina de NATO. Alternativa neutralității nu mai are sens, mai ales după aderarea Finlandei și Suediei la NATO. De aceea, în mai anul trecut, am recomandat stabilirea unei linii de încetare a focului de-a lungul granițelor existente la 24 februarie, la începutul războiului. Rusia s-ar retrage, dar nu și de pe teritoriile ocupate în urmă cu aproape un deceniu, inclusiv Crimeea. Acel teritoriu ar putea face obiectul unor negocieri, după încetarea focului.

Dacă linia de demarcație antebelică dintre Ucraina și Rusia nu poate fi atinsă prin luptă sau prin negociere, ar putea fi explorată recurgerea la principiul autodeterminării. Astfel încât, în aceste teritorii deosebit de divizate și care au trecut de-a lungul secolelor, prin mai multe mâini, ar putea avea loc referendumuri de autodeterminare supravegheate la nivel internațional.

Scopul unui proces de pace ar fi dublu: confirmarea libertății Ucrainei și definirea unei noi structuri internaționale, în special pentru Europa Centrală și de Est. În cele din urmă, Rusia ar trebui să-și găsească un loc într-o astfel de ordine.

Rezultatul preferat de unii este o Rusie neputincioasă, devastată de război. Nu sunt de acord. Cu toată aplecarea sa către violență, Rusia a adus contribuții decisive la echilibrul global și la echilibrul puterilor, timp de mai bine de o jumătate de mileniu. Rolul său istoric nu trebuie înjosit. Eșecurile militare ale Rusiei nu i-au eliminat raza nucleară globală, ceea ce i-a și permis amenințările cu escaladarea nucleară în Ucraina. Chiar dacă această capacitate este diminuată, dizolvarea Rusiei sau distrugerea capacităților sale strategice ar putea da naștere unui vid de putere care ar transforma teritoriul său, cuprinzând 11 fusuri orare, într-un teren al tuturor contestațiilor. Comunitățile sale rivale ar putea decide să-și rezolve disputele prin violență. Alte țări ar putea încerca să-și înmulțească revendicările prin forță. Toate aceste pericole ar fi agravate de prezența miilor de arme nucleare, care fac din Rusia una dintre cele două mari puteri nucleare ale lumii.

Pe măsură ce liderii lumii se străduiesc să pună capăt unui război în care două puteri nucleare se confruntă pentru supremația asupra unei țări înarmate convențional, ei ar trebui să reflecteze, de asemenea, și asupra impactului tehnologiei avansate incipiente și a inteligenței artificiale – atât asupra acestui conflict, cât și asupra strategiilor de durată. Există deja arme autonome capabile să definească, să evalueze și să țintească ceea ce percep ele însele drept amenințări, aflându-se astfel în poziția de a-și începe propriul lor război.

Odată cu depășirea limitelor în acest domeniu, când tehnologia de ultimă generație devine armament standard – iar computerele devin principalii executanți ai strategiei – lumea se va găsi într-o stare pentru care nu există încă un concept stabilit. Cum vor putea liderii să-și exercite controlul atunci când computerele vor prescrie instrucțiuni strategice la o scară și într-o manieră care limitează și amenință în mod inerent aportul uman? Cum va putea fi păstrată civilizația în mijlocul unei asemenea vâltori de informații, percepții și capacități distructive contradictorii?

Nu există, deocamdată, nicio axiologie pentru o asemenea lume intruzivă, iar eforturile consultative pe acest subiect trebuie încă să evolueze – poate și deoarece discuțiile ar putea dezvălui noi descoperiri, noi revelații care constituie ele însele un risc pentru viitor. Depășirea disjuncției dintre tehnologia avansată și conceptul de strategii de control al acesteia, sau chiar înțelegerea implicațiilor ei complete se constituie, astăzi, într-o problemă la fel de importantă ca aceea a schimbărilor climatice și necesită lideri capabili să stăpânească atât tehnologia, cât și istoria.

Căutarea păcii și a ordinii are două componente considerate uneori contradictorii: urmărirea elementelor de securitate și nevoia de reconciliere. Dacă nu le vom putea realiza pe ambele, nu vom putea ajunge nicăieri. Drumul diplomației poate părea complicat și frustrant. Dar înaintarea pe un asemenea drum necesită atât viziunea cât și curajul de a întreprinde călătoria.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

sursa: aici