Luând în considerare deprivarea materială cât și, în aceeași măsură, cea socială, cifrele Eurostat din 2017 sugerau că 22,4% din cetățenii Uniunii Europene – adică c-ca 113 milioane de oameni! – se aflau la limita sărăciei și a excluziunii sociale. Iar rata a fost chiar mai mare pentru copii decât pentru populația adultă – vorbim, astfel, de un sfert din copiii Europei.1

De asemenea, conform unui raport elaborat anul trecut, numărul estimat de ”oameni ai străzii” este de c-ca 700 000.2

România se află pe penultimul loc în UE, cu o pondere de 38,8% a populației expusă riscului de sărăcie, dar procentul pare a fi în scădere și, se poate spune că, alături de Bulgaria, Polonia și Cehia ne aflăm în limitele stabilite de Programul Național de Reformă al fiecăreia dintre țările mai sus menționate. 3

Avem o ”Strategie națională privind incluziunea socială și reducerea sărăciei pentru perioada 2015-2020”4 destul de bine elaborată, dar nu se știe cât de eficientă, până la urmă, câtă vreme evoluția și prosperitatea unei societăți depinde, în foarte mare măsură, de coeziunea acesteia.

Or, noi, așa cum a spus dl. academician Cătălin Zamfir, la o conferință pe teme economice a Insitutului Aspen, avem cea mai polarizată economie și societate din Europa, cu un grad ridicat de dezagregare. Iar Șerban Toader, senior partner KPMG România a spus, cu același prilej, că între dezvoltarea economică din România și cea din Occident este, de fapt, o distanță mai redusă decât aceea reflectată de PIB per capita sau a salariilor. Doar că noi am avea nevoie mai degrabă de un psiholog, care să ne dea încredere că vrem să performăm.5