James Carden

 

La 1 august 1991, președintele american George Herbert Walker Bush sosea la Kiev cu un mesaj pe care toată lumea dorea să-l audă.

Lepădându-se de tentația triumfalismului, atât de specifică tuturor celorlalte administrații americane de după sfârșitul Războiului Rece, Bush a urcat la tribuna Radei ucrainiene și a avertizat că Statele Unite ”nu îi vor sprijini pe cei care caută independența în scopul înlocuirii unei tiranii exercitate din exterior cu un despotism local. Nu îi vor ajuta pe cei care promovează un naționalism sinucigaș, bazat pe ură interetnică.”

Chiar dacă exigențele campaniei electorale din anul următor au sfârșit prin a dicta altceva, în august 1991, la Kiev, Bush a încercat să stabilească limitele implicării americane în afacerile sovietice și, implicit, post sovietice, această atitudine fiindu-i caracteristică atât lui cât și secretarului său de stat James Baker.

”Nu vă putem spune cum să vă reformați societatea. Nu vom încerca să alegem învingătorii și învinșii în competițiile politice dintre republici sau dintre republici și centru. Asta este treaba voastră și nicidecum a Statelor Unite ale Americii.”

Cuvântul președintelui a fost primit cu ostilitate și denumit, cu o expresie devenită celebră, ”Pui à la Kiev”, de către editorialistul neoconservator William Safire. Beția victoriei în Războiul Rece provocase mass mediei și clasei politice americane o adevărată mahmureală triumfalistă, din care se pare că nu s-au trezit nici până în ziua de astăzi.

Critica lui Safire (un director de relații publice din Manhattan, devenit ulterior ”călăul” administrației Nixon-Agnew, care și-a petrecut întreaga carieră glorificând războaiele americane în coloanele ziarului New York Times), a fost o anticipare a gândirii care a marcat momentul ”unipolar” al anilor 1990.

Articolul său, scris pe 29 august 1991, s-a constituit doar într-o primă rundă victorioasă a criticilor aduse președintelui Bush.

”Comunismul e mort”, proclama Safire. ”Imperiul Sovietic se sparge. Acesta este un moment glorios pentru libertatea omului. Ar trebui să-l savurăm mulțumind lui Dumnezeu, NATO, eroilor dizidenți și sacrificiului a două generații de americani care s-au păzit pe ele însele și lumea întreagă de dominația despotică.”

Totuși, evenimentele și traiectoria tragică a Ucrainei în ultimele două decenii dovedesc că dreptatea era de partea președintelui Bush și că, acum, abordarea sa pare de-a dreptul profetică.

Având în vedere evenimentele la care suntem martori ne putem întreba cum a fost posibil ca atâția președinți americani să abandoneze înțeleapta prudență a lui Bush în favoarea unei negări dogmatice a realității geopolitice; în special a intereselor de securitate națională a Rusiei față de NATO, precum și interesele Moscovei privind bunăstarea populațiilor minoritate ruse din republicile post-sovietice.

Spectrul unui naționalism extremist sinucigaș a bântuit timp de decenii politica ucrainiană, devenind în ultimii ani forța sa dominantă și toate astea mulțumită, în mare măsură, asistenței financiare și militare oferite cu grandilocvență de administrațiile americane.

Au existat două momente cheie – Revoluția Portocalie din 2004 și, un deceniu mai târziu, Maidanul din 2014 – când Kievul a fost încurajat să se complacă în ispitele naționaliste asupra cărora avertizase președintele Bush.

În Ucraina post-Maidan voturile minorității rusofone au fost respinse; au fost instituite legi lingvistice discriminatorii și a început ”operațiunea antiteroristă” care vizează Donbasul.

În refuzul său de a implementa Protocolul de la Minsk din 2015, guvernul de la Kiev a cedat acelui tip de ”naționalism extremist sinucigaș” despre care avertizase Bush Senior. După cum comenta recent economistul american Branko Milanovic, ”naționalismul extremist este cea mai grea boală a Europei de Est. Pus în surdină în perioada URSS, a fost folosit ca instrument pentru dărâmarea regimurilor comuniste și s-ar putea să arunce în aer întreaga lume.

Consecințele nerespectării avertismentului lui George Bush au luat acum o turnură tragică. Atât Revoluția Portocalie cât și lovitura de stat de la Piața Maidan, laolaltă cu promisiunile publice neîncetate ale SUA că Ucraina va adera într-o bună zi la NATO, au împins Moscova la acțiuni de neconceput.

În loc să țină seama de diplomația precaută și cumpătată a lui Bush, Statele Unite au devenit un participant direct în politica internă a Ucrainei – iar acum nu facem decât să culegem fructele amare ale dezastrului.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Accesul la ziarul nostru este liber, dar dacă ți-a plăcut articolul, poți să faci cinste cu o cafea aici!