Degradarea sistemului medical românesc a început imediat după 1990 și s-a accentuat pe măsură ce acesta nu mai era susținut de o economie națională funcțională.

Ne amintim cu toții felul în care, după 2005, au fost desființate 67 de spitale (planul era de 200), din cele rămase a fost redus drastic numărul de paturi, iar personalul medical a fost invitat să emigreze. Totodată, au fost puse pe butuci industria de medicamente și cea de materiale destinate sănătății, 2013 fiind ultimul an în care Institutul Cantacuzino, înființat de Regele Ferdinand la 1aprilie 1921, a mai produs vaccinuri, România devenind din acel moment dependentă de vaccinurile de import.

Puțini știu că în România a funcționat, până de curând, o fabrică specializată în producerea de ventilatoare, Întreprinderea Tehnică Medicală (ITM), devenită AMIRO, înființată în 1920, în plină pandemie de gripă spaniolă, și care în 1989 avea 2000 de angajați.

Acum câteva săptămâni, Guvernul anunța că intenționează să achiziționeze ventilatoare pulmonare, plângându-se că importurile sunt, pentru moment sistate, țările producătoare având ele însele nevoie de aceste echipamente, pentru a-și proteja propriii cetățeni. În vreme ce soluția de moment a autorităților a fost repararea ventilatoarelor stricate, ITM își concedia ultimii 11 angajați.

Un alt exemplu este acela al unei firme de confecții din Bârlad, reprofilate pe producerea de măști, combinezoane, lenjerii de pat și care a primit comenzi din… Germania (!), pentru a produce 100 000 de măști și costume de protecție, dar fără a izbuti să obțină ”avizul” Ministerului Sănătății, probabil imposibil de urnit în lipsa”comisionului” de rigoare.1

În aceeași ordine de idei, ziarul nostru a mai scris despre nepăsarea, ca să nu-i zicem de-a dreptul nesimțire, manifestată de autoritățile românești vizavi de avertismentele profesioniștilor din Industria de Apărare, precum și de soluțiile concrete oferite de aceștia în vederea diminuării efectelor pandemiei pe teritoriul țării noastre. După cum, tot noi am publicat de-a lungul timpului, o întreagă suită de interviuri cu unii dintre profesioniștii sus amintiți, care au vorbit pe larg atât despre dificultățile pe care le întâmpină, cât și, mai ales, despre ceea ce ei încă mai pot oferi României.

Scriam mai sus despre medicii și cadrele medicale care au ales să emigreze. Un număr imens de oameni educați pe banii românilor îngrijesc, la ora actuală, cetățenii altor state, care au fost bucuroase să-i primescă și să le ofere locuri de muncă bine plătite, precum și dreptul la o demnitate umană și profesională pe care România, prin conducătorii ei vremelnici, li-l refuzase.

Cei care au rămas erau, în marea lor majoritate, indivizi unii poate bine pregătiți profesional dar, în aceeași măsură, foarte puternic ancorați într-un sistem care a decis să le ofere, lor și numai lor, posiblități de ascensiune profesională și materială de care n-ar fi putut beneficia nicăieri în lume. Desigur, nu pe ochi frumoși. Știm cu toții că sistemul românesc nu te servește decât dacă îl servești. Adică, dacă accepți să-i devii complice, metodele sale de ”convingere” fiind, de asemenea, tot așa cum știm, extrem de ”ingenioase” Iar dacă sistemul medical românesc supraviețuiește încă, de bine de rău, aceasta se întâmplă nu grație așa-zișilor ”baroni ai spitalelor”, sau a celor care au parvenit în alte funcții de autoritate, bucurându-se astfel de privilegii deseori greu de imaginat, ci datorită medicilor și a personalului medical obișnuit, a celor care fac întotdeauna treaba propriu-zisă și care azi sunt aruncați în prima linie fiind, pe bună dreptate percepuți drept eroi.

Alianța puterii politice cu puterea medicală nu este ceva nou, mai cu seamă atunci când medicina este o activitate comercială oarecare, în care prevalează nu dorința de a vindeca, ci aceea de a face bani cu orice preț. Nemaivorbind de faptul că aceia care ne conduc, din interior sau din exterior, se folosesc dintotdeauna de grupurile sociale cu un status privilegiat. E o practică des întâlnită, mai ales în sistemele totalitare…

Totodată, atât puterea politică, cât și cea medicală se folosesc, deseori, de spaimele cele mai cumplite ale omului fără acces la transcendent. Adversitatea nedisimulată a puterii actuale față de credincioși și de B.O.R., care dispune, de asemenea, de o imensă putere, concurentă, nu poate fi citită decât în această cheie.

Revenind la oile noastre și având în vedere că, așa cum spuneam, sistemul medical românesc nu mai este demult susținut de o economie națională funcțională, fiind, pe cale de consecință, gata să intre în colaps chiar la solicitări mult mai mici decât acelea ale perioadei actuale, Guvernul României a decis prin ordonanță militară că persoanele trecute de 65 de ani nu au voie să iasă din case decât între anumite ore ale zilei.

Și, parcă această măsură de discriminare, lipsită de orice eficacitate de ordin practic, n-ar fi fost de-ajuns, ministrul sănătății, Nelu Tătaru, încearcă marea cu degetul, destăinuind intenția de a izola complet această categorie de vârstă, care ”nu-și mai găsește liniștea” eventual în hoteluri, pentru o perioadă de încă 12 săptămâni…

Scandalul declanșat a scos la iveală faptul că această ”nobilă” inițiativă de ”ocrotire” a părinților și bunicilor noștri ar aparține, de fapt, dr-ului Streinu Cercel, dar faptul este mai puțin important. Cu aberațiile domniei sale suntem deja obișnuiți încă din vremea gripei aviare, când, într-un alt scenariu de coșmar, preconiza că aceasta va ucide două milioane de români. Banii și puterea au luat mințile multora și toți au sfârșit cât se poate de prost.

Dar oare domnul Tătaru să nu știe că există țări europene la stadiul de dezvoltare al cărora noi nu putem nici visa măcar, care stau mult mai rău decât noi în privința numărului de victime și care nu doar că n-au luat nicio clipă asemenea măsuri, dar încearcă deja ușurarea restricțiilor și revenirea la normalitate?

Să nu știe oare domnul Tătaru, în calitatea sa de medic, că o asemenea măsură ar ucide mult mai mulți vârstnici decât coronavirusul? Parcă tocmai asta urmărește, ar zice mulți, și nu doar dintre cei trecuți de 65 de ani! De fapt, numai așa alegerea exact a acestei vârste, care este și vârsta de pensionare, poate avea o explicație. Iar dacă încercăm coroborarea acestei mostre de nebunie, cu ceea ce se discuta ceva mai înainte apropos de prelungirea perioadei active până la 70 de ani, sigura concluzie logică este că nu vorbim despre o încercare de ocrotire, ci de una care le-ar favoriza dispariția! Un psihanalist ar putea înțelege multe chiar și din sintagma care i-a scăpat d-lui Tătaru, pentru că numai despre oamenii care mor și despre fantome se spune că și-au găsit, sau că nu-și găsesc liniștea.

Este limpede că ocârmuitorii noștri nu fac față situației și că disperarea îi împinge la acțiuni ce par nebunești. Nu ne așteptăm, însă, să facă un pas în spate, cedând locul altora, mai capabili. Fie și pentru că toate posibilele matrapazlâcuri săvârșite la adăpostul stării de urgență ar ieși de îndată la iveală. Dar procedând așa cum procedează acum, nu fac decât să amâne deznodământul. Iar românii, în ciuda faptului că par inerți lungi perioade de timp, s-au dovedit mereu ai naibii de iuți în ceea ce privește organizarea plutoanelor de execuție…

Mă refer, desigur, la viitoarele alegeri pe care, așa cum de bună seamă stim, conducătorii noștri și le doresc cât mai repede.