Pentru cei mai mulți dintre noi, pandemia de covid 19 se constituie în uvertura unei tragedii incomensurabile. Morți, economii ruinate, probleme psihice grave și tot felul de alte boli declanșate de izolare și de panica generată, programatic, de mass media și de autorități.

Nu e și cazul anumitor medii politice care percep dezastrul generalizat nu ca pe o nenorocire în sine ci, așa cum a declarat recent Adunarea pentru climă din Marea Britanie[1], ca pe o testare a unei noi ordini economice[2].

”Avem incredibila responsabilitate de a îmbina soluțiile financiare la criza coronavirusului cu soluțiile financiare pentru climă” – a declarat fostul secretar executiv al Convenției-cadru a Națiunilor Unite, Christiana Figueres. ”Tot ceea ce nu ne putem permite, în acest moment, este să ne aruncăm, de pe plita fierbinte a pandemiei, în focul dezlănțuit al schimbărilor climatice”[3].

Pe scurt, progresiștii ”verzi” sunt deja pregătiți să transforme, pe repede înainte, întreaga economie. Ei susțin că experiența carantinelor de până acum a demonstrat că guvernele pot impune, fără nicio restrângere constituțională, practic orice restricții[4] și nu par deloc impresionați de suferințele declanșate de acest tip de politici, resimțite, cu precădere, în primul rând, de către categoriile sociale vulnerabile[5].

De altfel, tentația blocajelor semipermanente reflectă ambiții ecologiste mult mai vechi, după cum, intenția de limitare a vieții de familie a fost o idee centrală a mișcării încă din 1968, când a fost tipărită pentru prima dată cartea lui Paul R. Ehlirch, The Population Bomb, în care, printre ”soluțiile” sugerate figura și adăugarea în apa potabilă a unor substanțe care induc infertilitatea[6].

O abordare amplificată câțiva ani mai târziu de raportul Clubului de la Roma[7], organizație sponsorizată de corporații, al cărei scop declarat era reducerea consumului, a expansiunii economice și a creșterii populației, pentru a preveni foametea în masă și haosul social.

În noua sa carte, Apocalypse Never, Michael Schellenberger[8] demonstrează că inducerea impresiei de criză iminentă se constituie într-una dintre practicile uzuale ale apostolilor cultului schimbărilor climatice.

Având în vedere însă că, spre deosebire de predicțiile acestora, care s-au dovedit, nu o singură dată, simple hiperbolizări aiuritoare, pandemia reprezintă, fără îndoială, un pericol real, bănuiala că, de data aceasta, ei încearcă să folosească criza sanitară pentru a-și impune propria agendă politică, punându-i, totodată, în cârcă inerentele devastări economice și sociale, se sprijină pe argumente cât se poate de întemeiate.

Unul dintre acestea, cel mai puternic, fiind comportamentul abuziv al factorilor de decizie politică, al ”experților” medicali din sistem și, nu în ultimul rând, al oamenilor din presa mainstream, a căror preocupare de bază, de la declanșarea molimei și până acum, a fost, exclusiv, terorizarea cu orice preț a populației.

Astfel încât, urmărindu-le evoluțiile, îți vine să crezi că, în ceea ce îi privește, singurul cusur al pandemiei de coronavirus ar putea fi acela că nu s-a dovedit suficient de letală.

Dar, oare, nu spunea Jacques Cousteau că epidemiile nu mai pot compensa excesul de nașteri, sugerând ”stabilizarea populației” prin eliminarea a aproximativ 350 000 de oameni/zi?[9]

Iar David M. Graber, fostul biolog al National Park Service, nu considera și el omenirea drept o ”ciumă” care trebuie ”triată”?[10]

Așa stând lucrurile, este foarte greu să nu te întrebi dacă prigoana anticreștină, în general, și antiortodoxă, în special, devenită fățișă imediat după declanșarea pandemiei, este doar un puseu de nebunie trecătoare sau, dacă nu cumva, dimpotrivă, este programatică și are un scop foarte precis? Câtă vreme, pentru creștini, viața este valoarea supremă a omului pe pământ, sacră, intangibilă și suport absolut al tuturor celorlalte valori? Dacă nu cumva refuzul de a trata bolnavii cronici, sau izolarea și închiderea bătrânilor, privarea lor de aer curat, de lumina soarelui, de mișcare și de libertate, elemente de o importanță vitală, de altfel, pentru toți oamenii, indiferent de vârstă, nu au cumva un cu totul alt obiectiv decât acela proclamat oficial? Care ar putea fi, dincolo de explicațiile bălmăjite ale autorităților, semnificația exactă a torturării prin legarea de pat a bolnavilor de la terapie intensivă, a interzicerii autopsiilor și care aceea a sacilor negri în care sunt sigilați și stivuiți morții, ca într-un ritual macabru?

Până să putem răspunde la întrebările de mai sus (și la multe altele încă), ceea ce știm precis este că, în ciuda legăturii evidente dintre creșterea economică și progresul social și politic, în ciuda tuturor îmbunătățirilor majore și incontestabile în ceea ce privește reducerea foametei și a sărăciei, militanții noului cult al schimbarilor climatice și aliații corporațiilor, preferă să îmbrățișeze noțiunea de descreștere economică.

Și că există deja o mulțime de indicii că politicile verzi vor fi deosebit de dure atât pentru cei care lucrează în industriile dependente de energie, cât și pentru consumatorii casnici cu venituri mici, care, de altfel, au început deja să fie afectați de trecerea forțată la energia regenerabilă. Conform estimărilor Institutului Jacques Delors, aproximativ 30 de milioane de europeni nu și-au mai putut încălzi adecvat locuințele în această iarnă[11].

Ceea ce ne face să ne întrebăm, iarăși, dacă nu cumva, atât planul de închidere a minelor așa zis ”necompetitive”, început în 2011, cât și lipsa apei calde și a căldurii din unele orașe ale României, inclusiv București, nu au, în realitate, o explicație cu totul diferită de aceea livrată de autorități?

Mai cu seamă având în vedere avertismentul lui Fritz Varhenholt, altminteri un vechi militant pentru mediu din Germania, membru al Partidului Social Democrat german, care este de părere că ”eliminarea treptată a energiei cărbunelui și a energiei nucleare, în decurs de zece ani, va pricinui o pierdere dramatică a prosperității. O societate industrială dezvoltată nu poate fi susținută cu vânt și soare. Vor urma dezindustrializarea și pierderea prosperității. Discutăm isteric. Se spune că eliminarea treptată a motoarelor diesel și pe benzină este absolut necesară, fiindcă altminteri planeta întreagă se va da peste cap din cauza schimbărilor climatice. Ce anume înseamnă acest lucru pentru sute de mii de locuri de muncă nu mai prezintă niciun interes, pentru nimeni. Ucenicii vrăjitorului trebuie opriți. Spaima este cel mai rău sfătuitor”[12].

Iar Eric Heymann, economist senior la Deutsche Bank Research, spune că acordul verde al Europei și obiectivele sale de neutralitate climatică până în 2050 vor conduce la o mega criză europeană, la o pierdere a locurilor de muncă și a bunăstării și că toate astea nu vor putea funcționa fără ”un anumit grad de eco-dictatură”[13].

Un punct de vedere care are susținători chiar și în America unde fostul guvernator al Californiei, Jerry Brown, vorbește deschis despre aplicarea ”puterii de constrângere a statului”[14] pentru atingerea obiectivelor de mediu, promovând, totodată, ”spălarea creierului”[15] maselor incomode și neînțelegătoare.

Nedeea Burcă

1Adunarea pentru climă din Marea Britanie este un grup de cetățeni format în 2020 în Regatul Unit, al cărei obiectiv este să emită recomandări pentru modul în care Marea Britanie respectă Legea privind schimbările climatice adoptată la 27 iunie 2019.