Prin ianuarie anul trecut, Papa Francisc s-a apucat să critice cuplurile care aleg să aibă animale de companie în loc de copii, numindu-le egoiste și argumentând că decizia lor de a renunța la calitatea de părinte este dezumanizantă și în detrimentul civilizației.

”Vedem că oamenii nu vor să aibă copii, sau vor doar unul singur – dar au doi câini, două pisici… Da, câinii și pisicile iau locul copiilor”, a spus Papa ”[…] și această negare a paternității sau a maternității ne diminuează… În acest fel civilizația îmbătrânește și se dezumanizează, pentru că pierde bogăția maternității și a paternității, iar patria noastră suferă, pentru că nu are copii.”

Nu mai demult decât acum câteva luni, un preot ortodox, Matei Vulcănescu, având, poate, cunoștință de zicerile Papei, a încercat să transmită, la rândul său, un mesaj întrucâtva asemănător, dar folosindu-se de un limbaj mult mai puțin diplomatic: ”Închinătorii la pisici și la cîini nu vor moșteni Împărăția Cerurilor! Cine ține animale în casă și le substituie oamenilor, afirmând că sunt mai bune decât oamenii (subl. mea), pentru care a murit Hristos, să fie Anatema!”

Dar, quod licet Iovi, non licet bovi, așa că presa noastră a dat pe dinafară cu bulbuci, potolindu-se abia după intervenția d-lui Vasile Bănescu: ”Preotul respectiv este un cleric care nu aparține de BOR și care trăiește în Grecia. Reprezintă zona extremismului filetist, care compromite orice idee de ortodoxie. Ceea ce a debitat recent este, desigur, o ridicolă aberație”, a declarat domnia sa.

Nu trebuie să chinuiți animalele, e normal să le hrăniți, să le duceți la veterinar, dar nu să nu le țineți în pat și să le lingeți în bot”, a recidivat preotul Vulcănescu, cu explicații suplimentare. Degeaba însă, odată tăvălugul pornit, cine să-l mai poată opri?!

                                                                                       ***

Sentimentul că un câine face parte în mod intim dintr-o familie este foarte comun – și în continuă creștere – pretutindeni în Occident. Aproape jumătate din gospodăriile americane (aproximativ 65 de milioane) dețin un câine, iar în România, aproape 42% din gospodării au o pisică sau un câine dar, fiind contorizate și gospodăriile din mediul rural, unde practic, nu vorbim despre ”animale de companie”, ci mai degrabă despre paznici și ajutoare, majoritatea proprietarilor de animale de la noi nu se referă la câini și pisici ca și cum ar fi copiii lor și nu îi percep ca pe alternative superioare copiilor. Nu e și cazul celor de de la oraș, or tocmai la ei vedem o scădere majoră a interesului de a avea copii.

Legătura dintre această atracție extremă pentru animalele de companie și mizantropie și, în cele din urmă, antinatalism, nu este deloc întâmplătoare. Mulți adoratori de câini și pisici își declară în mod deschis disprețul pentru oameni și clamează superioritatea animalelor.

În realitate, cu animalele te descurci cu mult mai ușor decât cu oamenii. Aceștia din urmă, chiar și cei mai apropiați, pot fi deseori în dezacord cu tine și pot avea interese diferite de ale tale, caz în care ești nevoit să faci față conflictelor de tot felul, fără a-i putea forța să-ți accepte punctele de vedere.

Trebuie fie să îi convingi, fie să te lași convins, fie să te împaci cu diferențele de opinie.

Cu un câine sau cu o pisică, lucrurile stau, însă, cu totul altfel. Animalele de companie pot fi obligate să se adapteze preferințelor tale. Relația dintre tine și ele nu este o relație între egali, tu ești stăpânul lor, indiferent dacă recunoști asta sau nu. Și da, îți poți controla câinele așa cum nu ai putea proceda vreodată cu propriul tău copil.

Am întâlnit de nenumărate ori oameni extaziați de cât de bine îi ”înțelege” câinele, pisica, sau chiar papagalul din colivie. Dar lucrurile nu stau deloc așa, sau cel puțin nu în comparație cu felul în care i-ar putea înțelege un părinte, un frate, un prieten sau un partener de viață.

Iubim câinii și le apreciem loialitatea, dar nu ne place să recunoaștem câtă plăcere ne provoacă faptul că bieții de ei sunt complet dependenți de noi inclusiv din punct de vedere emoțional. Și sunt foarte supuși, se află, practic, la cheremul nostru, așadar ne fac să ne simțim precum niște mici demiurgi. Îi lipsim de libertate și de mediul lor natural de viață, îi castrăm fără să le cerem părerea, (a devenit chiar obligatoriu prin lege, din câte știu), îi tundem și coafăm în fel și chip, îi obligăm să poarte haine asemănătoare cu ale noastre, îi vopsim chiar, le împrumutăm propriile noastre trăsături, îi umanizăm atribuindu-le însușiri omenești… de fapt îi abuzăm, ceea ce nu ne împiedică să ne trâmbițăm pe toate drumurile presupusa superioritate morală, care nu este  decât egoism mascat, dorință de posesiune și dominație, plictiseală și singurătate. Iar ei nu au nicio posibilitate de a se apăra.

Cei care spun că preferă animalele de companie oamenilor mărturisesc, de fapt, că preferă să interacționeze cu ființe care sunt complet dependente de ei – ceea ce este imoral și o recunoaștere deschisă a unei incapacități funciare.

Nu este nimic în neregulă cu o anumită investiție emoțională într-un animal de companie, lucru valabil mai ales pentru copii. Dar apariția unei cvasi-mișcări care ridică relația cu animalele de companie mai presus de aceea cu oamenii și care implică, totodată, refuzul manifest de a aduce pe lume o nouă viață, nu ne folosește nici nouă și cu atât mai puțin bietelor animale.

Nedeea Burcă