Un urangutan sălbatic din Sumatra rănit la obraz, probabil după ce s-a luptat cu un alt mascul, a făcut ceva care a atras atenția biologilor care îl observau. Animalul a mestecat frunzele unei liane – o plantă care nu face parte din meniul normal al maimuțelor. Timp de câteva zile, el a aplicat cu grijă sucul plantei pe rană, acoperind-o apoi cu pasta rezultată în urma masticației. Leziunea s-a vindecat, în urma ei rămânând doar o cicatrice abia vizibilă. Planta tropicală aleasă de uranguran are proprietăți antibacteriene și antioxidante, fiind cunoscută pentru faptul că ameliorează durerea, febra, sângerarea și inflamația.

Relatarea, uluitoare, a fost preluată de mijloacele media de pretutindeni. În studiul la care lucrau și în diversele interviuri, cercetătorii au declarat că acesta este ”primul caz documentat sistematic, în care un animal sălbatic își tratează în mod activ rănile cu o plantă cu acțiune biologică cunoscută”. Ei spun că această descoperire oferă ”o perspectivă inedită asupra originilor îngrijirii plăgilor la oameni”.

Mie, comportamentul urangutanului nu mi s-a părut chiar atât de neobișnuit. În calitate de istoric al științelor antice, care investighează cunoștințele despre plante și animale ale grecilor și romanilor, mi-am reamintit cazuri similare relatate de Aristotel, Pliniu cel Bătrân, Aelian și alți savanți naturaliști ai antichității. Există, din acele vremuri și până în epoca medievală, un corp remarcabil de isorisiri care descriu automedicația animalelor. Așadar, se știa încă de pe atunci că animalele folosesc plantele pentru tratarea bolilor, anihilarea paraziților, neutralizarea otrăvurilor și vindecarea rănilor.

Termenul de zoofarmacognozie – din punct de vedere etimologic cuvântul farmacognozie provine din grecescul ”pharmacon” care înseamnă remediu, substanță medicamentoasă și ”gnosis”, care înseamnă cunoaștere – a fost inventat în 1987. Dar, așa cum sublinia, în urmă cu 2000 de ani, Pliniu cel Bătrân, animalele au fost deseori autoarele unor descoperiri medicale deosebit de folositoare. Într-adevăr, un număr mare de plante medicinale utilizate în medicamentele moderne au fost descoperite pentru prima oară de populațiile indigene, de oamenii aparținând vechilor culturi, care au observat animalele și le-au imitat.

Ce putem învăța de la animale

Unele dintre cele mai vechi exemple scrise de automedicație la animale apar în Istoria animalelor a lui Aristotel, din secolul al IV-lea î.Hr. Printre acestea, cunoscutul obicei al câinilor de a mânca iarbă atunci când sunt bolnavi, probabil pentru deparazitare și detoxifiere.

Aristotel a mai remarcat că, imediat după hibernare, urșii caută să mănânce usturoi sălbatic. Este bogat în vitamina C, fier și magneziu – nutrienti sănătoși după un somn atât de îndelungat. Numele latin al usturoiului – allium ursinum – se traduce prin crinul ursului, dar numele comun al usturoiului cuprinde, și în multe alte limbi, o aluzie la urși.

Pliniu a explicat că folosirea unei plante numită oregano cretan la obloijirea rănilor provocate de săgeți s-a inspirat din comportamentul cerbilor răniți care pășteau această plantă. Aristotel și Discoride au atribuit descoperirea caprelor sălbatice. Vergil, Cicero, Plutarh, Solinus, Celsus și Galen au susținut că această plantă (origanum dictamnus, originară din munții Greciei) are capacitatea de a expulza un vârf de săgeată și de a închide rana. Ea are un efect antiseptic, antiinflamatoriu și coagulant.

Potrivit lui Pliniu, căprioarele cunoșteau și antidotul unor plante toxice: anghinarea sălbatică. Frunzele ei ameliorează greața și crampele stomacale, protejând totodată ficatul. Iar pentru a se vindeca de mușcăturile de păianjeni, căprioarele și caprele bolnave mâncau crabi de pe plajă. Carapacea crabului conține chitosan, care întrește sistemul imunitar.

Elefanții care au înghițit accidental cameleoni ascunși în frunzișul verde mâncau frunze de măslin, un antibiotic natural care combate salmonella găzduită de pielea șopârlelor. Conform informațiilor transmise de Pliniu, corbii mănâncă cameleoni, iar apoi ingerează frunze de dafin pentru a combate toxicitatea șopârlelor. Frunzele de dafin sunt antibacteriene, ameliorează diareea și tulburările gastro intestinale. Tot Pliniu a observat că mierlele, potârnichile, gaițele și porumbeii mănâncă frunze de dafin pentru a-și rezolva problemele digestive.

Se spunea că nevăstuicile se frecau de frunzele plantelor sempervirescente pentru a-și ogoi rănile, mai cu seamă cele rezultate în urma mușcăturilor de șarpe. Ruta (ruta graveolens) proaspătă este toxică. Valoarea sa medicală este neclară, dar planta uscată este inclusă în multe rețete de leacuri populare tradiționale. Rândunelele colectează o altă plantă toxică, celidonia, din care fac cataplasme pentru ochii puilor lor. Șerpii care ies din hibernare își freacă ochii de fenicul. Bulbii de fenicul conțin compuși care promovează repararea țesuturilor și imunitatea.

Potrivit naturalistului Aelian, care a trăit în secolul al treilea î.Hr., egiptenii au dobândit o mare parte a cunoștințelor lor medicale din înțelepciunea animalelor. Aelian a descris elefanții care tratează rănile cu flori de măslin și ulei. El a menționat, de asemenea că berzele, potârnichile și turturelele zdrobesc frunzele de oregano și aplică pasta obținută pe răni.

Studiul remediilor utilizate de animale a continuat în Evul Mediu. Bestiarul din Aberdeen povestește despre urșii care își acoperă rănile cu mullein (verbascum densiflorum). În medicina populară această plantă cu flori este prescrisă în scopul calmării durerilor și vindecării arsurilor, datorită substanțelor antiinflamatoare pe care le conține. În manuscrisul său, The Book on the Usefulness of Animals (secolul al XVI-lea), Ibn al-Durayhim relatează că rândunelele vindecau ochii puilor cu turmeric, un alt antiinflamator. El a remarcat, de asemenea, caprele sălbatice care mestecă și aplică mușchi sphagnum pe răni, exact așa cum a procedat urangutanul de Sumatra cu lianele. Pansamentele cu mușchi de sphagnum neutralizează bacteriile și combat infecțiile.

Farmacopeea naturii

Desigur, aceste observații premoderne erau cunoștințe populare, nu știință oficială. Dar, toate aceste relatări dezvăluie observarea îndelungată a comportamentului animalelor care se tratează cu plante bioactive. Așa cum etnobotanica tradițională indigenă a contribuit la descoperirea unor medicamente deosebit de utile, testarea științifică a naturaliștilor antici și medievali ar putea duce la descoperirea unor noi plante și remedii terapeutice.

Automedicația la animale a devenit o disciplină științifică în plină dezvoltare. Observatorii își relatează observațiile asupra comportamentului animalelor, de la păsări și șobolani la porcupini și cimpanzei, care utilizează în mod deliberat o gamă impresionantă de substanțe medicinale. De pildă, cintezele și vrăbiile adună, în mod surprinzător, mucuri de țigară. Nicotina ucide acarienii din cuiburile de păsări. Unii medici veterinari permit chiar câinilor, cailor și altor animale domestice bolnave să-și aleagă singuri propriile remedii, prin adulmecarea acestora.

Totuși, lumea aceasta continuă să rămână misterioasă. Oare cum simt animalele care plante anume au virtuți vindecătoare, care sunt bune pentru răni, care pot fi utilizate împotriva paraziților… Ceea ce știm este că noi, oamenii, am învățat secrete vindecătoare nu doar din propria noastră experiență, ci și observând cu atenție lumea celor care nu cuvântă.

Adrienne Mayor este cercetător, Clasici și Istorie, Filozofia științei, la Universitatea Stanford

Sursa: aici

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă