Lipsa cronică de omenie, câinoșenia nu doar a așa zisei ”elite” conducătoare, ci și a ”sistemului” politic românesc în sine, nu este demult un secret pentru cei care au ochi să vadă și urechi să audă, pandemia nefăcând decât să spulbere, cu violență, realitatea iluzorie în care s-au complăcut, mulți dintre noi, în ciuda tuturor evidențelor.

Totul a început pe vremea când echipele de procurori și polițiști întrerupeau slujbele din biserici pentru a ancheta țăranii, dintre care unii trecuți bine de 80 de ani, pentru așa zisa fraudă de la referendumul de demitere a lui Băsescu, punându-i să jure cu mâna pe Biblia de pe capota mașinii, sau când jandarmii aduceau cu duba la București, țărănci de aceeași vârstă, pentru a fi anchetate la… DNA, abandonându-le apoi, pe treptele instituției, nemâncate și fără niciun ban în buzunar.

De fapt, chiar ceva mai devreme, anume atunci când Băsescu ne spunea, relaxat, că nu trebuie să dramatizăm faptul că statul român nu își poate plăti medicii și profesorii școliți pe banii contribuabilului român, câtă vreme există atâtea țări în care studiile se fac pe pe bani mulți și care vor fi  încântate să-i ia de-a gata și să-i folosească în propriul beneficiu.

Care va să zică, pe vremea când matrozul & clica de acoliți ajunseseră deja la concluzia că ”mahalaua împuțită”,  ”ciumpalacii”, ”leneșii”, ”bețivii” și ”viermii” ar trebui să-și cam ceară scuze că există, îndrăznesc să respire și, culmea obrăzniciei, să aibă nevoie de medici, spitale și medicamente.

Apoi, a urmat Klaus Johannis. Dând dovadă de un tupeu și un grobianism confundate, pesemne, de consilierii de imagine ai d-sale, cu bărbăția și cu vigoarea, președintele în funcție al României și-a permis, ”pas cu pas”, încă de la începutul primului său mandat, desconsiderarea, desigur, în aplauzele entuziaste ale unora incapabili să realizeze cât de riscant este să susții oameni politici care nu dau nici doi bani găuriți pe democrație și regulile acesteia, nu doar a Constituției României, ci și a românilor obișnuiți, socotiți, încă o dată, prea proști ca să poată pricepe în ce constă, cu adevărat, ”Ro-mâ-nia nor-ma-lă”, care, iată, a început zilele astea să ne cam iasă prin piele.

Klaus Johannis nu a simțit niciodată nevoia să arate că este uman, nu a semnat niciodată vreo grațiere și pare incapabil de vreun dram de compasiune față de suferința vreunui seamăn care, chiar dacă a fost pedepsit pe drept, poate că suferă de o boală gravă, sau are copii pentru binele cărora merită să fie, totuși, iertat, mai cu seamă atunci când infracțiunea săvârșită nu e chiar un capăt de țară.

Cum ar fi, de pildă, femeia care a furat dintr-un supermarket (două bucăți de cașcaval, cinci batoane de salam, 15 pixuri și o bucată de mușchi afumat), fiind condamnată la trei ani cu executare, în ciuda rugăminților fetiței sale, de nouă ani, care a umplut ecranele televizoarelor cu lacrimile ei.

Și, așa stând lucrurile, să ne mai mirăm că ”guvernul Lui” este format din oameni făuriți din aceeași plămadă, politruci de doi bani, sfertodocți îmbătați de putere și tot soiul de lichele simandicoase, de felul micuței pramatii Sică Orban, care a parazitat viața politică a României până în clipa în care a dat-o de gard, nevoit fiind, pe cale de consecință, să treacă, cu arme și bagaje, de partea unora pe care înainte-vreme îi combătea cu strășnicie? Pentru că, nu-i așa, ”cine nu sare, ia condamnare”, iar el a tot țopăit până când a escaldat târcolul, pomenindu-se ditamai prim-ministrul?!

Sau al doamnei Pepsiglas, inventatoarea televizorului fără curent electric?

Sau al lui Nelu Cocoașă care ne avertiza, la un moment dat, că ”suntem pe acel trend crescător, dar scăzând ca și intensitate a creșterii numărului de cazuri de la o zi la alta, nu suntem în scădere, suntem în momentul în care, dacă respectăm următoarele săptămâni niște lucruri, ar trebui să ajungem la un platou”?

În condițiile în care, în perioadele de criză epidemică, cei care coordonează și comunică deciziile luate ar trebui să fie, dacă nu epidemiologi ca Fauci, Tegnell sau Neil Ferguson, atunci măcar specialiști în sănătate publică, suficient de competenți cât să poată înțelege inclusiv modelele matematice de evoluție a pandemiei, necum să fie capabili să închege o frază inteligibilă?

De ce le-ar păsa, unora ca ei, de moartea, de exemplu, a tânărului din Vrancea, care avea nevoie de un transplant pulmonar și care a sperat, până în ultima clipă, că statul român îl va ajuta să-și prelugească viața? ”E nevoie să dispărem ca să punem capăt problemei și să nu mai stresăm pe nimeni?”, se întreba acesta pe facebook, câteva ore înainte de a-și da obștescul sfârșit.

De ce le-ar păsa lor de sănătatea și mărfurile fermierilor români evacuați din piețe și lăsați (deocamdată) să vândă pe străzi, în ploaie și frig?

De ce le-ar păsa de bucureștenii care tremură în apartamente mai dihai decât o făceau pe vremea lui Ceaușescu?

Sau, în ultimă instanță, de ce s-ar simți câtuși de puțin vinovați pentru tragedia de la Neamț?

Când Orban însuși, suferind, ca de obicei, de limbariță, recunoaște singur că a lăsat intenționat Bucureștiul fără resurse financiare, fiindcă… ”nu avea încredere” să-i transfere banii cuveniți Gabrielei Firea.

Cu atât mai plauzibile acuzele președintelui CJ Neamț, pesedistul Arsene (dar și ale altor politicieni români, de la alte partide), conform cărora incendiul de la secția de terapie intensivă, suprasolicitată din cauza numărului mare de cazuri, ar fi putut fi evitat dacă punerea în funcțiune a spitalului modular de la Lețcani, unde în seara tragediei erau disponibile peste 100 de paturi ATI, n-ar fi fost tărăgănată nepermis. Din aceleași considerente de ”bețe-n roate” puse adversarului politic. Și, desigur, tot pe spinările oamenilor.

Dar, firește, la fel ca în cazul ”infectărilor”, tot ”noi toți” suntem vinovați, așa cum scăpa, deunăzi, Tătaru o vorbă insuficient ”rumegată” sau, în cel mai bun caz PSD-ul, căruia i s-ar datora întregul prăpăd al ultimilor 30 de ani.

Nu că ne-am prăpădi de mila și dragul PSD-ului, mai cu seamă așa cum se prezintă el la ora actuală dar, câtă vreme nu suferim chiar toți de amnezie, e bine să le reamintim atât lui Klaus Johannis cât și ”guvernului său” că, în ceea ce privește Sănătatea, din cei 30 de ani post decembriști, 17 sunt imputabili PSD-ului, 19 PNL-ului și șase ani, alianței PSD+PNL.

Klaus Johannis și ”guvernul lui” nu vor, însă, doar puterea, fiindcă o au. Ei vor toată puterea, motiv pentru care, fără să le pese nici cât negru sub unghie de sănătatea noastră în numele căreia fac, totuși, atâta tapaj, ne cheamă la vot.

Nu avem campanie electorală, fiindcă fiecare dintre noi știe oricum ce se va întâmpla în continuare. Lupta politică reală este cu desăvârșire exclusă, ca și competiția reală dintre partide, liderii acestora fiind doar distribuiți într-o piesă de teatru jalnic, dar bine controlat.

Astfel încât, totul se joacă pe față, pe de o parte fiindcă ”actorii” sunt de toată jena și, pe de alta, fiindcă nici măcar nu mai e nevoie să ne prefacem.

Și de-abia apoi vor urma lucruri fantastice pentru toți românii!

Nedeea Burcă