În iulie 1971, în timp ce se afla în Pakistan, Henry Kissinger a pretextat o durere de burtă și a dat o fugă până la Beijing. Călătoria secretă, soldată cu noua politică de deschidere a lui Nixon față de China, s-a bazat pe o metodă simplă de geometrie politică: într-o lume cu trei mari puteri, opțiunea cea mai inteligentă este să fii mai apropiat de fiecare dintre rivalii tăi decât sunt ei între ei. Ruptura chino-sovietică i-a oferit Washingtonului pârghia acestui triunghi, iar Kissinger s-a asigurat că America va profita de ea din plin.

După o jumătate de secol, Donald Trump are prilejul de a-și trasa propriul triunghi. Conform Wall Street Journal, Vladimir Putin a folosit prilejul unei convorbiri telefonice  cu Trump — cea din 9 octombrie, aceeași în care cei doi au convenit ca Washingtonul să cumpere motorină rusească — pentru a propune, în cadrul întâlnirilor paralele de la summitul APEC din Shenzhen, din 18–19 noiembrie, un summit în trei, cu Xi Jinping. Kremlinul a confirmat informația, Beijingul a lăsat să se înțeleagă că n-are nimic împotrivă, iar Trump, care nu refuză niciodată să se afle în centrul atenției, a declarat că, dacă Xi își dorește o astfel de întrevedere, el va fi prezent. A descris chiar poziția lui Xi privitoare la război ca fiind „foarte corectă”.

Atât la Kiev și Bruxelles cât și în unele cercuri politice de la Washington, reacția a fost de-a dreptul înfiorătoare. Ministrul de externe al Ucrainei a avertizat că un summit Rusia–China–SUA nu ar face decât să-l încurajeze pe Putin să continue războiul. Comentatorii au apelat la cel mai greu cuvânt din limbajul diplomatic: Ialta.

Aș vrea să mă abțin de la un asemenea reflex, cel puțin pentru început. Iar apoi aș vrea să explic de ce, la o analiză mai atentă, criticii s-ar putea să aibă dreptate — din motive pe care rareori le exprimă ei înșiși.

O ipoteza pe care nomenclatura diplomatică o ignoră

Să începem cu câteva adevăruri incomode. Același aparat de politică externă care se scandalizează acum din cauza întâlnirii de la Shenzhen ne-a asigurat, ani la rând, că Ucraina este pe cale să adere la NATO, că sancțiunile vor paraliza economia Rusiei în câteva luni și că o contraofensivă viguroasă va restabili granițele din 1991. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Războiul este acum în al cincilea an, iar acordurile de pace sunt scrise de realitățile de pe câmpul de luptă, nu de articolele de opinie din ziare.

Războaiele dintre marile puteri, sau dintre o mare putere și un stat susținut de alte mari puteri, se încheie prin negocieri purtate de cei care dețin cărțile de joc. China este colacul de salvare economic al Rusiei, cel mai mare client al său și cel mai important furnizor de componente care îi menține mașinăria de război în funcțiune. Orice acord menit să reziste va avea nevoie de consimțământul Beijingului, dacă nu chiar de garanția sa activă. Un președinte care recunoaște acest lucru nu este un trădător al ordinii liberale. El pur și simplu acceptă existența unei lumi multipolare pe care clasa politică de la Washington refuză în continuare să o recunoască.

Așadar, ideea de a aduce China la masa negocierilor nu este deloc o nebunie. De fapt, este cel mai realist lucru pe care l-a spus Trump despre Ucraina în ultimele luni.

O geometrie răsturnată

Dar realismul nu presupune doar recunoașterea puterii, ci și evaluarea ei exactă. Iar din acest punct de vedere, triunghiul lui Trump îl răstoarnă cu capul în jos pe cel al lui Kissinger.

În 1972, Washingtonul era pivotul. La Shenzhen, pivotul ar fi Xi. El ar fi gazda, organizatorul, omul cu cea mai mare pârghie de influență asupra Moscovei și omul de a cărui cooperare Washingtonul are cea mai mare nevoie. Rusia și China ar sosi acolo în calitate de parteneri care și-au petrecut ultimul deceniu declarându-și o prietenie de neclintit. Statele Unite s-ar afla în postura de intrus, un pretendent care încearcă să curteze două capitale mai apropiate între ele decât  de Washington. Așadar, nu mai putem vorbi de un triunghi cu America în vârf, ci de un condominiu chino-rus cu un oaspete american.

Să luăm în calcul și  prețul biletului de intrare. Xi nu oferă favoruri diplomatice gratuite pe pământ chinezesc. Un summit în trei ar marca debutul său ca mare mediator al Eurasiei, un rol pe care Beijingul îl râvnește încă de când și-a lansat „planul de pace”, în 2023. Ce ar cere în schimb? Câteva opțiuni evidente ar fi concesii din partea Americii cu privire la Taiwan, la controalele asupra exporturilor tehnologice sau la ambele. A da Pacificul de Vest la schimb pentru o linie de încetare a focului în Donbas ar fi cel mai pagubos târg încheiat de un președinte american de la… ei bine, de la Ialta încoace.

Iar Trump a demonstrat deja că are obiceiul de a plăti înainte de a negocia. Înțelegerea privind motorina, anunțată chiar în conversația în care Putin a propus summitul, a anulat ani întregi de politică energetică americană și i-a oferit Moscovei o concesie înainte ca măcar o singură hartă să fie întinsă pe masă. Un negustor care plătește în avans nu ar trebui să fie surprins atunci când rămâne cu buzele umflate.

O Ialtă fără armate

Comparația cu Ialta este uzată însă, în acest caz, devine instructivă dintr-un motiv pe care majoritatea criticilor îl scapă din vedere. La Ialta, Roosevelt și Churchill aveau milioane de soldați în Europa. Ei își permiteau să negocieze viitorul continentului pentru că erau prezenți fizic acolo. Indiferent ce părere avem despre deznodământ, acesta a reflectat raportul de forțe de pe teren.

La Shenzhen, însă, cele două puteri care ar avea cel mai mult de pierdut pe teren ar lipsi. Ucraina, ai cărei soldați țin linia frontului, nu ar fi la masa negocierilor. Și nici europenii, cărora li se va cere să plătească pentru reconstrucție, să primească refugiații și, cel mai probabil, să garanteze respectarea oricărui acord de încetare a focului. Un acord impus Kievului fără semnătura Kievului nu este o pace. Este doar o pauză. Ucrainenii au un cuvânt de spus în privința felului în care se încheie acest război pentru că ei sunt cei cu armele în mână, iar un târg pe care ei îl resping nu va rezista.

Aceasta nu este o pledoarie pentru ca Washingtonul să continue să semneze cecuri în alb. Susțin de ani de zile că Europa trebuie să înceteze să-și mai externalizeze securitatea către America și că un război pe continentul european este, în primul rând, o responsabilitate europeană. Însă această logică funcționează în ambele sensuri. Dacă Europa trebuie să-și asume deznodământul, Europa trebuie să contribuie și la conturarea lui. Un summit care exclude Parisul, Berlinul și Varșovia, dar care le dă lecții despre asumarea poverii, este deopotrivă incoerent și dăunător propriilor interese.

Ce este cumpătarea strategică

O abordare cu adevărat realistă nu ar respinge din start varianta Shenzhen. Ar reconfigura-o.

În primul rând, ar menține negocierea principală acolo unde îi este locul: între Washington, Moscova și Kiev, cu consultarea strânsă a europenilor. O întâlnire Trump–Putin–Zelenski, așa cum au propus chiar ucrainenii, este un format mult mai bun decât unul Trump–Putin–Xi.

În al doilea rând, ar oferi într-adevăr un rol Chinei, dar rolul potrivit. Beijingul poate fi un garant al unui acord, un participant la reconstrucție și o sursă de presiune asupra Moscovei. Nu ar trebui  să fie, însă, arbitrul securității europene.

În al treilea rând, Washingtonul nu ar mai trebui să plătească în avans. Fiecare concesie pe care o oferă înainte de începerea convorbirilor, fie că este vorba despre sancțiuni, energie sau livrări de armament, înseamnă o pârghie de influență cedată degeaba.

Și, în sfârșit, Asia ar trebui să fie separată de Europa. În momentul în care dosarul Ucraina se împletește cu acela al Taiwanului, Washingtonul va trebui să negocieze împotriva lui însuși, simultan, pe două teatre de operațiuni.

Paradoxul triunghiului

În 1972, Nixon s-a dus în China pentru a provoca nervozitate la Moscova. Dacă Trump se va duce la Shenzhen, luna viitoare, în condițiile oferite în prezent, singurele care vor sta cu frica în sân vor fi Kievul și Bruxelles-ul, în timp ce Moscova și Beijingul vor ridica paharele, sărbătorind  norocul ce le-a surâs.

Kissinger ar fi apreciat ideea triunghiului. Dar nu  i-ar fi convenit deloc cine se află în vârf.

Leon Hadar, este jurnalist, blogger și scriitor american, de origine israeliană. Critic de multă vreme al politicii americane în Orientul Mijlociu, el a fost cercetător la Institutul Cato, iar în prezent este cercetător principal la Foreign Policy Research Institute.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Linkurile pentru verificarea informațiilor pot fi gasite în articolul după care s-a făcut traducerea.

Imagine generată de Grok.