Noua ecranizare Netflix a romanului Împăratul muștelor a reaprins interesul pentru această narațiune, care prezintă aventurile unui grup de băieți britanici, naufragiați pe o insulă pustie. Așa că dați-mi voie să repet spusele marelui psiholog Peter Gray: ”Povestea lui Golding, deși captivantă ca literatură, nu este psihologie. Este ficțiune.”

Nu o putem folosi ca pe un pretext pentru a le oferi copiilor tot mai puțină libertate, pe motiv că ”uite ce se întâmplă”. De fapt, asemenea lucruri chiar nu se întâmplă. Și, așa cum subliniază Gray, viața reală ne-a oferit un cu totul alt exemplu. În 1965 — la puțin peste zece ani de la publicarea romanului Împăratul muștelor — șase băieți au trăit singuri pe o insulă tropicală, mai bine de un an de zile (au fost găsiți abia după 15 luni).

Dar, s-au măcelărit oare între ei, sau au recurs la sacrificii primitive și sângeroase, alunecând spre tribalism și barbarie, asemenea copiilor din roman? Au ucis ei cu brutalitate o scroafă, înfigîndu-i apoi capul într-un țăruș?

Nici vorbă. Copiii naufragiați nu doar că și-au construit un adăpost, împărțindu-și sarcinile, dar au mers până acolo încât organizau slujbe de înmormântare pentru păsările pe care le vânau ca să mănânce. Cam atâta despre „barbaria” băieților din Tonga” — colegi și prieteni care, înainte de naufragiu, locuiau la un internat catolic cu reguli stricte.

Plictisiți peste măsură, ei urziseră un plan de evadare, cu barca. (Tonga este o țară insulară din Polinezia.) Într-o noapte, au fugit pe furiș cu câteva banane, nuci de cocos și o sobă mică, la bordul unei bărci furate de la un pescar pe care nu-l puteau suferi. După ce o furtună le-a distrus vela și cârma, au plutit în derivă timp de 8 zile până când, în cele din urmă, au zărit insula ’Ata, pustie din 1863, când, în timpul unui raid, majoritatea locuitorilor săi au fost capturați și duși în sclavie. (Asta dacă doriți să vorbim despre adevărata barbarie.)

Băieții cu găsit ruinele satului părăsit și s-au mutat acolo.

„Următorul pas a fost să construim o căsuță. Eu eram singurul care știa să împletească frunzele de palmier, așa că din asta am făcut pereții”, a povestit pentru Vice unul dintre copiii naufragiați, Sione Filipe Totau. „Apoi am început să ne organizăm activitățile: cum să întreținem focul, cum să ne spunem rugăciunile, dar și cum să avem grijă de bananieri. Am muncit cu toții împreună, ca și cum urma să rămânem acolo pentru multă vreme.”

Când unul dintre ei și-a rupt piciorul, au reușit chiar să i-l pună în atele (S-a videcat complet.)

În cele din urmă, au zărit o navă, la aproximativ o milă de țărm, și au înotat înspre ea cât de repede au putut. Primul care a urcat la bord s-a prezentat și a explicat că este din Tonga. Căpitanul navei, un australian, a trimis o telegramă la țărm, și 20 de minute mai târziu a primit răspunsul: erau adolescenții dispăruți cu un an în urmă. Lumea îi declarase morți și le ținuse deja prohodul. Iar acum se îndreptau spre casă.

De curând, povestea lor a fost readusă în prim-plan de Rutger Bregman, în cartea sa Humankind: A Hopeful History, din care The Guardian a publicat un capitol întreg. Din păcate, însă, aceasta are o greutate culturală mult mai mică decât narațiunea fictivă din Împăratul muștelor.

În parte, motivul este evident: romanul lui William Golding se află pe listele de lecturi obligatorii ale elevilor de liceu de zeci de ani, ceea ce îl face una dintre puținele referințe literare pe care oameni din generații diferite le mai au încă în comun. Pe de altă parte, a rămas în actualitate și pentru că este extrem de dramatic și, pur și simplu, devastator, exact genul de povești care prinde teribil la public.

Actualul serial Netflix a fost adaptat pentru ecran de Jack Thorne, co-scenarist al dramei polițiste Adolescence care — în caz că mai este nevoie să o repetăm — a fost, de asemenea, o ficțiune. Da, era inspirat de câteva crime cumplite care au avut loc în Anglia, dar niciuna comisă de un băiat de 13 ani, cufundat în manosferă până într-atât încât să își ucidă colega pe care, altminteri, o iubea.

Cele două melodrame ale lui Thorne despre faptele reprobabile ale unor copii lăsați de capul lor — fără suficientă supraveghere — i-ar putea determina pe unii adulți să dea dezaprobtor din cap și să își supraprotejeze copiii, gata să intervină la orice pas pentru a elimina obstacolele și a-i feri de cel mai mic disconfort.

Dar copiii din ziua de azi stau aproape tot timpul în casă. Un sondaj Harris realizat în rândul prichindeilor cu vârste între 8 și 12 ani — vârsta băieților din Împăratul muștelor — a arătat că ei nu se plimbă neînsoțiți de un adult nici măcar prin propriul lor cartier ( niciodată sau rareori).

Să ucidă un porc? Să se omoare între ei? Nu mai puțin de 71% dintre ei declară că nu au folosit niciodată un cuțit ascuțit.

Dacă ar exista o modalitate de a le pune pe ecran adevărata poveste — aceea a unui blocaj provocat de neîncrederea noastră în ei, în abilitățile lor și în bunul lor simț! Cât de descurajator este să crești atât de infantilizat!

Pe parcursul deceniilor în care independența copiilor și adolescenților a scăzut, fiind înlocuită de activități organizate și supravegheate permanent de adulți, problemele lor de sănătate mintală au devenit tot mai mari și mai numeroase.

Acest fapt nu este, din păcate, o ficțiune. Dar nici cine știe ce spectaculos nu este. Nu mustește de sânge și nu-l poți înfige într-o suliță.

Așa că, în loc să ne preocupe cu adevărat, continuăm să fim obsedați la nesfârșit despre cât de prost se descurcă copiii din ziua de astăzi. Apoi îi adunăm pe toți la un loc, îi înghesuim în câtamai jeep-ul și plecăm să le oferim o excursie în care abia dacă au voie să respire.

Lenore Skenazy, redactor colaborator, este președinta Let Grow — o organizație nonprofit care promovează independența și reziliența copiilor — și fondatoarea mișcării Free-Range Kids.

Toate linkurile justificative care facilitează verificarea informațiilor pot fi găsite în materialul de bază după care s-a făcut traducerea (nota trad.)

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici