Presupunând că încă ne mai dorim să trăim într-o societate guvernată conform unor standarde raționale, unul dintre demersurile cele mai importante care ar putea fi făcute la ora actuală ar fi încercarea de a înțelege, pe de o parte, rădăcinile culturale ale obstinației elitelor politice, a specialiștilor din sănătate, precum și a unui important segment al populației de a nu recunoaște faptul că vaccinurile anticovid nu sunt sigure pentru toată lumea cât și, pe de alta, temeiurile profunde, deseori chiar inconștiente, ale celor care refuză să se vaccineze.

Principiile de lungă durată ale eticii medicale se regăsesc în vechea afirmație hipocratică, Primum non nocere (În primul rând, nu face rău).

Pornind de aici, toți cei care practicau arta medicinii au considerat esențial ca recomandările lor să urmărească: (1) maximizarea beneficiilor pentru cei afectați de boală și (2) minimizarea daunelor legate de leacurile recomandate.

Astfel, Paracelsus în persoană, părintele iatrochimiei și într-o vreme profesor de medicină și chirurgie la Basel, recomanda discipolilor săi o atenție deosebită în ceea ce privește prescripțiile medicale, învățându-i că ”nimic nu e otravă și totul e otravă, diferența este în dozare”.

Desigur, pentru că oamenii sunt ființe imperfecte, istoria medicinei conține o mulțime de episoade nefericite în care cele două obiective mai sus menționate au fost prost echilibrate.

Cu toate acestea, obligația comună față de importanța egală a acestora a creat un mediu coerent din punct de vedere etic, care a permis îmbunătățirea treptată a standardelor de îngrijire medicală, a creșterii siguranței și eficacității medicamentelor.

În esență, aceste progrese s-au nutrit direct din credința în sacralitatea vieții. În tradiția iudeo-creștină viața umană este sfântă, fiindcă omul este o făptură făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, singurul care poate avea control asupra ei.

În anii ’70 acest mod de gândire a fost contestat de o viziune radical diferită, care a implicat un grup mic, dar vocal, de filozofi atei (Peter Singer, Helga Kunsche ș.a.), care s-a impus mai întâi în universitățile publice din Australia, răspândindu-se ulterior în întreg Occidentul și încercând să remodelze felul de a gândi al oamenilor.

În mâinile gânditorilor respectivi, etica utilitaristă tradițională, care maximiza rolul și rostul fericirii umane, a suferit o schimbare mai mult decât semnificativă, în sensul că ei și adepții lor au început să măsoare valoarea ființei umane strict în funcție de utilitatea acesteia pentru societate. De fapt, ca să fim și mai exacți, în funcție de evaluarea unor ”elite”, îndrituite să decidă ele care sunt viețile cu adevărat importante la un anumit moment dat. Și pentru care  bătrânul Beethoven de exemplu, bolnav de ciroză, complet surd  și lucrând la Missa Solemnis, ar fi  fost, probabil, doar un parazit inutil.

În anii ’80, principalii susținători ai noului curent de gândire s-au bucurat de un larg acces la platformele media ale vremii, neprecupețind niciun efort pentru a șoca și jigni sensibilitățile tradiționale, susținând uciderea medicalizată a nenăscuților imperfecți genetic, a nou născuților cu dizabilități, sau a bătrânilor neputincioși.

Prevalându-se de faptul că oamenii care mergeau la Biserică erau din ce în ce mai puțini, ei nu au precupețit nicio strădanie întru minimalizarea moștenirii culturale iudeo-creștine, încercând, totodată, să recupereze practicile și atitudinile predominante în lumea greco-romană pre-creștină.

De fapt, ambiția de a devaloriza viața umană este pe deplin dezvăluită de titlul crud al culegerii de eseuri ale liderilor acestei școli, Unsanctifying Human Life (Desacralizarea vieții umane), carte tipărită în 2002 și care se constituie într-o îndrăzneață tentativă  de a aneantiza roadele a 2000 de ani de creștinism.

Deși s-a autopromovat sub steagul progresismului, noul utilitarism ascunde, până în ziua de azi, o puternică tendință regresivă, foarte asemănătoare cu aceea a unor facțiuni ”dacopate” din România. Însă asemănările cu ceea ce a început să se întâmple și la noi odată cu începerea procesului de ”occidentalizare” forțată a țării sunt departe de a se reduce la numai atât. Elitele noastre politice, majoritatea lipsite de orice angajament profund față de valoarea vieții umane, nu s-au sfiit deloc să implanteze în viața noastră de zi cu zi, atunci când au putut, ideile acestei filozofii, care n-au întârziat să  se concretizeze,  așa cum se vede acum, în frigul din case, în facturile imense, în felul în care sunt tratați bolnavii de covid din spitale, sau în sacii negri în care sunt îngropați. În atacurile repetate la adresa Bisericii,  în continua batjocorire a înalților ei ierarhi și a credincioșilor practicanți.

O altă componentă a acestei povești, care de asemenea, se face tot mai bine auzită și la noi, se referă la modul în care această mișcare a stimulat o agendă legislativă centrată pe nici mai mult nici mai puțin decât elevarea ”statutului moral” al ”animalelor nonumane”. Adepții noului curent de gândire susținând că vechea credință în sanctitatea vieții a fost realizată în detrimentul altor specii și că oamenii trebuie să trateze animalele așa cum o făceau greco-romanii precreștini.

Ceea ce, în treacăt fie zis, este fie o minciună, fie o dovadă de teribilă ignoranță, câtă vreme orice absolvent de liceu care a făcut istorie la școală știe că arenele romane gemeau de forfota mulțimilor însetate de sânge venite să asiste la uciderea în chinuri a animalelor aduse de prin toate colțurile lumii (crocodili, leoparzi, hipopotami, elani, struți, lei, rinoceri ș.a.)

Mai puțin cunoscut este, însă, faptul că aceast curent de gândire a adoptat o poziție foarte neprietenoasă față de unele discipline științifice importante. Cum ar fi, de pildă, toxicologia, o ramură a științei care a crescut în importanță după dezastrul talidomidei de la începutul anilor ’60.

Malformațiile congenitale apărute în urma administrării la femeile gravide a unui antivomitiv insuficient testat au fost, și atunci, consecințele directe și cumplite ale lăcomiei umane. În urma nașterii a mii de copii cu anomalii anatomice majore au fost înființate o mulțime de noi reviste științifice, organizații, departamente de toxicologie și programe de licență în universități.

Un avânt care n-a durat totuși prea mult. Conform noii ideologii doar o minte îmbâcsită de prejudecăți mai putea crede că oamenii ar putea fi superiori șoarecilor sau șobolanilor, astfel încât convingerea că noile medicamente și substanțe chimice trebuie testate mai întâi pe rozătoare a devenit încetul cu încetul inacceptabilă.

În conformitate cu noua perspectivă, începând cu anii ’80, guvernele de stat australiene au început să adopte legi care au restrâns drastic utilizarea rozătoarelor în cercetările de toxicologie. Iar dispariția unei întregi generații de toxicologi a fost dezastruoasă pentru formarea viitorilor oameni de știință și studenți.

Vidul academic rezultat, nu doar în Australia (pentru că, așa cum știm, ideile catatrofale au o uimitoare putere de propagare), face ca multe universități occidentale să fie tot mai slabe în expertiza științifică și eforturile educaționale axate pe înțelegerea și reducerea la minimum a impactului nociv al substanțelor chimice asupra oamenilor sau al populațiilor.

Povestea nu se sfârșește aici, dar dominația fără egal a utilitarismului australian în rândurile elitelor de pretutindeni, pentru care viața nu mai are o valoare sacră și care au deprins plăcerea de a-L imita pe Dumnezeu, explică printre altele și de ce tocmai cei care ar trebui să fie călăuzele societății nu par deloc îngrijorați de efectele toxice pe care vaccinurile ARNm le exercită în mod evident asupra unora dintre noi.

Revenind la ceea ce spuneam la început, credința în sacralitatea vieții umane, felul în care ne percepem semenii, drept făpturi create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, înzestrate cu liber arbitru și suflet nemuritor sau, dimpotrivă, ca pe niște vietăți cu nimic deosebite de șoareci și șobolani, a modelat și continuă să modeleze comportamentul oamenilor în timpul pandemiei.

Virusul sars-cov-2 s-a comportat ca un test de maximă precizie a mentalității oamenilor, o hârtie de turnesol pentru faliile din interiorul fiecărei societăți, accentuând, totodată, linia de demarcație dintre Europa de Est și Occident.

Vestea bună este că deși mutilate de experimentul comunist, țările est europene, fie ele ortodoxe sau catolice, cu toate derapajele lor, uneori cumplite, s-au descurcat, totuși, atunci când a fost vorba despre prezervarea demnității umane, mai bine decât Australia, Noua Zeelandă, Germania, Italia sau chiar Franța.

Știu că unii preferă să socotească totul în funcție de numărul morților de covid (sau cu covid), numai că victimele colaterale ale demenței care a îngenuncheat lumea sunt tot victime,  dar ale unor crime cu autori cunoscuți. Motiv pentru care numărătorile cu adevărat corecte vor putea fi făcute doar la sfârșit.

Nedeea Burcă

Bibliografie: Philip Burcham, Australian Utilitarianism Diminishing the Hippocratic Oath, The Epoch Times, January 30, 2022; Unsanctifying Human Life: Essays on Ethics / Peter Singer; edited by Helga Kushe