Părinții din ziua de azi petrec mai mult timp cu copiii lor decât în orice alt moment din istoria omenirii, și totuși, nivelul de anxietate și depresie în rândul minorilor este în plină ascensiune. Cum este posibil ca atâta atenție din partea părinților să producă copii atât fragili?

Într-un articol recent publicat în Open Inquiry in Mental Health, specialiștii în psihologie clinică Camilo Ortiz și Matthew Fastman susțin că parentingul intensiv — de ”tip elicopter” — este un factor contributiv major.

Protejându-i pe copii de toate micile obstacole cotidiene, părinții bine intenționați îi privează exact de acele experiențe de care au nevoie pentru a-și dezvolta competența, încrederea și reziliența emoțională (Ortiz & Fastman, 2025).

Ortiz și Fastman documentează problema clinică într-un mod convingător. Însă articolul lor ridică o întrebare și mai profundă: de ce faptul de a-i proteja pe copii de absolut toate dificultățile are consecințe atât de nefaste? Răspunsul devine limpede atunci când analizezi pentru ce fel de lume a fost creat, de fapt, creierul nostru.

Conceput pentru a explora

Timp de peste 95% din istoria evolutivă a speciei noastre, copiii au crescut cu un grad de independență care ar alarma orice părinte modern. În societățile de vânători-culegători — ecologia socială în care am fost plămădiți— copiii de doar trei ani se alăturau în mod obișnuit grupurilor de vârstă mixtă, explorau mediul înconjurător și gestionau riscuri fizice cu o supraveghere minimă din partea adulților (Konner, 2005). Aceste tipare persistă și astăzi în majoritatea societăților neindustrializate (Lancy, 2015), sugerând că modelul copilăriei supravegheate intensiv este anomalia istorică, și nu invers.

Prin joc liber și explorare independentă, copiii își administrează natural doze gestionabile de frică: urcă puțin prea sus, se îndepărtează puțin prea mult, sau negociază un conflict fără intervenția unui adult. Procedând astfel, ei exersează reglarea emoțiilor negative care însoțesc aceste experiențe (Gray, 2011). Fiecare mică frică înfruntată și depășită actualizează percepția copilului asupra propriilor capacități. Eliminați aceste oportunități și veți elimina terenul de antrenament prin care se construiește reziliența emoțională. Împiedicând acest proces, părinții privează creierul copiilor de experiențele necesare pentru a-și dezvolta toleranța la disconfort.

De ce tind părinții să protejeze excesiv

Așadar, de ce continuă părinții să intervină? Ortiz și Fastman indică un tipar numit acomodare parentală, prin care părinții își modifică propriul comportament pentru a-și ajuta copilul să evite suferința cauzată de anxietate — un model aproape universal în rândul părinților cu copii anxioși (Lebowitz et al., 2013). Părintele simte vârful de anxietate, intervine și resimte o ușurare imediată. Anxietatea copilului scade și ea pentru scurt timp, dar revine ulterior mai puternică, deoarece acesta nu a avut niciodată ocazia să descopere că frica sa a fost exagerată.

Sistemele noastre de detectare a amenințărilor au evoluat în medii în care copiii se confruntau frecvent cu pericole fizice reale și în care vigilența parentală era adesea vitală. Însă, în multe dintre mediile extrem de sigure de astăzi, unde parentingul intensiv este cel mai răspândit, acest mecanism de detectare a amenințărilor s-a extins mult dincolo de pericolele reale, ajungând să vizeze timiditatea, micile eșecuri școlare și disconfortul cotidian. (Sandseter & Kennair, 2011).

Ieșirea din cercul vicios

Pentru a rezolva această problemă, Ortiz și Fastman evidențiază două abordări confirmate prin studii clinice: terapia prin expunere, care presupune înfruntarea treptată a situațiilor generatoare de anxietate, pentru a o recalibra, și SPACE (Supportive Parenting for Anxious Childhood Emotions – Sprijin parental pentru echilibrul emoțional al copilului), care vizează direct procesul de acomodare parentală.

Însă cea mai incitantă sugestie a lor este Terapia Axată pe Independență, care se bazează direct pe dorința înnăscută de autonomie a copiilor. În cadrul acesteia, copiii aleg „activități independente — cum ar fi să meargă singuri cu bicicleta prin parc, să facă cumpărături sau să meargă cu trenul — și le realizează fără implicarea părinților. În loc să se adreseze unei frici specifice a copilului, Terapia Axată pe Independență consolidează autonomia generală prin experiențe de independență autentică. Datele preliminare sugerează că această metodă reduce fragilitatea emoțională generală, chiar și în cazul temerilor care nu au nicio legătură cu activitățile specifice (Ortiz & Fastman, 2024).

Studii empirice de anvergură nu au fost încă publicate, însă teoria din spatele Terapiei axate pe independență este că aceasta recreează cele mai propice condiții de dezvoltare ale creierului nostru — acelea în care copiii făceau frecvent lucruri pe cont propriu , simțeau fiorul incertitudinii și descoperau că se pot descurca.

Acum, tot ce ne rămâne este să găsim curajul de a-i lăsa.

Articol revizuit de Kaja Perina

Kaja Perina este redactor-șef la Psychology Today: Ocupă această funcție din 2003, fiind responsabilă pentru direcția editorială a celei mai mari publicații de profil din lume. A studiat la Vassar College și are un master în jurnalism la Columbia University. Teza ei de master s-a concentrat pe o temă fascinantă: psihiatrii și psihologii care suferă ei înșiși de boli mintale.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici