Durează aproximativ trei secunde
Ai nevoie de doar trei secunde pentru a te lămuri dacă un necunoscut este sau nu o persoană agreabilă. După felul în care te privește, după zâmbet sau după înclinarea capului. Decizi dacă o să vă înțelegeți cât ai trage o singură gură de aer.
Am trăit dintotdeauna în comunități. Nu doar noi, ci și toate primatele superioare cunoscute trăiesc în grupuri sociale, deci există, în mod clar, un avantaj reproductiv masiv în capacitatea de a citi limbajul corpului, stările și fețele celorlalți. S-a sugerat chiar că irisul este înconjurat de o scleră albă, atât de vizibilă, tocmai ca să fie evident încotro ne uităm. Avem mai multă încredere în oamenii a căror privire o putem urmări. Pentru că așa ne înțelegem mai bine unii pe alții.
Nu e nevoie să pun paie pe focul deja încins al ideii că ”rețelele sociale sunt dăunătoare!” Cunoaștem cu toții atât avantajele, cât și multele lor neajunsuri. Însă una dintre cele mai mari pierderi ale comunicării prin intermediul dispozitivelor este faptul că scăpăm din vedere chipurile oamenilor. Cât de ușor este să interpretăm greșit conținutul unui email? Cât de des atribuim unui comentariu intenții pe care autorul nu le-a avut niciodată? Și cât de ”amuzant” poate fi să trebuiască să le explici mereu oamenilor că ai fost sarcastic, ironic, sau că doar ai încercat să glumești?
Mi-a plăcut întotdeauna intuiția lui Orwell, conform căreia ”La 50 de ani, fiecare are fața pe care o merită”. Cred, la rândul meu, că umbrele încruntărilor, zîmbetelor sau gândurilor noastre cele mai profunde, rămân întipărite pe fețele și în ochii noștri. Desigur, Orwell nu ar fi putut prezice efectele pur tehnologice ale industriei de înfrumusețare artificială, dar cred că ideea rămâne valabilă. Autobiografiile ne sunt dăltuite pe chipuri și e nevoie de doar trei secunde pentru a vedea dacă omul din fața noastră ne este simpatic, ne atrage, sau… tocmai dimpotrivă. Așadar, chipurile noastre contează. Să vedem, însă, și cât de mult.
O împreunare a sufletelor
Copiii mei spun, câteodată minciuni. Știu, știu — vă așteptați la ceva mai bun de odraslele unui tată ca mine. Dar, în ciuda lecturilor de seară din Etica nicomahică și a dilemelor etice discutate la micul dejun, cei doi băieți ai mei sunt niște pungași mititei.
— Cine și-a șters mâinile de noroi pe peretele ăsta?
— Freddie! — spune Charlie. — Charlie! spune Freddie.
Confuzie totală! Așa că, atunci când simt cel mai mic iz de minciună, îi chem la mine și îi privesc drept în față.
— Cine e mincinosul? îi întreb.
Desigur, sunt copiii mei. Îi cunosc de când s-au născut. Le știu toate năravurile. Pot să le citesc limbajul trupului la fel de ușor cum aș citi un panou publicitar uriaș. Dar atunci când stau amândoi în fața mea, sub privirile mele scrutătoare, cedează.
Dacă nu ești foarte experimentat, este teribil greu să minți pe cineva privindu-l în față. Asta pentru că a privi în ochii unui alt om presupune un soi de intimitate. Dacă ochii sunt fereastra sufletului, atunci contactul vizual este asemănător unei fuziuni. Uneori, acest lucru poate fi intens. Se simte ca o invadare inconfortabilă a spațiului personal. Alteori, este minunat. În ochii blânzi și buni ai cuiva care te iubește, te vei simți mereu „acasă”.
În etică, chipul joacă un rol interesant. De ce este mai ușor să fii crud cu cineva în secțiunea de comentarii, decât atunci când stai față în față? De ce preferăm să discutăm la telefon, sau prin mesaje, când, de fapt, comunicarea directă este superioară comunicării realizate din spatele unui ecran?
Filosoful Emmanuel Levinas susținea cândva că, atunci când privești cu adevărat chipul cuiva, acela ți se deschide într-un fel pe care nu-l poți ignora. Îi vezi finitudinea. Îi vezi fragilitatea. Pe scurt, vezi viața din el. Chipul interlocutorului tău îți atrage întotdeauna atenția și îți cere, fără cuvinte : „Exist, sufăr. Te rog, nu mă distruge.”
În cartea sa, Cei aleși și cei damnați, Primo Levi scria că gardienii SS de la Auschwitz nu îi priveau pe prizonieri aproape niciodată în ochi, deoarece a-i privi astfel însemna a le recunoaște umanitatea. Filosoful povestește cum gardienii privea prin sau pe lângă ei, sau în orice altă direcție, ocolindu-le chipul, deoarece acesta era singurul lucru pe care sistemul nu îl putea distruge.
Trăim într-o societate care vrea să elimine chipul. Putem insulta pe cineva fără să-i vedem tristețea sau spaima, putem da scroll pe o aplicație de dating ca și cum am răsfoi un catalog. Externalizăm uciderea și războaiele către drone, printr-un simplu clic. Putem citi știri în care este vorba despre mii de morți fără să ni se clintească niciun mușchi de pe față, pentru că nu vedem niciun chip.
Dacă ar mai trăi, Levinas ar susține că, de fiecare dată când omitem un chip, eliminăm tocmai ceea ce ne face ne face să rămânem oameni. Și astfel, probabil că întrebarea etică cea mai importantă a epocii noastre este nu „Care sunt regulile?”, sau ”Care sunt valorile morale?”, ci „Ale cui chipuri am încetat să le mai vedem?”
Jonny Thomson este profesor de filosofie la Universitatea Oxford și autorul celebrului proiect „Mini Philosophy”. Succesul lui a pornit de la un cont de Instagram unde a început să posteze lecții scurte de filosofie, explicate în câteva sute de cuvinte, însoțite de ilustrații simple. Cea mai cunoscută carte a sa este „Mini Philosophy: A Small Book of Big Ideas”. Este structurată în capitole scurte, grupate pe teme precum etica, existențialismul, politica sau metafizica. Recent, a explorat și zona literaturii prin „Mini Modernism”, unde analizează ideile din spatele marilor autori moderni.
Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă
Sursa: aici
