Stalin şi spionul acrobat

 În primii ani ai „puterii populare” devenise limpede că poporul român îi iubea din plin pe „liderii proletariatului”, drept care fuseseră luate măsuri în consecinţă: membrii Biroului Politic nu aveau voie să se deplaseze decât cu limuzine blindate, iar primul eşalon de conducere al Partidului şi Statului fusese mutat într-un cartier special, de-a stânga şi de-a dreapta Bulevardului Jdanov, devenit ulterior, într-o noapte de iunie 1965, Bulevardul Primăverii. Iniţial, cartierul servise drept reşedinţă consilierilor sovietici, ca atare era bine păzit. În anii ’60, pe măsură ce plecau sovieticii, soseau noii locatari – eşalonul doi al protipendadei locale.

Pe tovarăşii „consilieri” sovietici n-aveai cum să-i uiţi. Veniseră cu familiile, dar copii dânşilor învăţau după alt orar, la o şcoală specială. În fiecare dimineaţă, când mă duceam eu la şcoală, treceam prin intersecţia Primăverii cu Grădina Bordei. E acolo, chiar pe colţ, o clădire stranie, un fel de bloc cu aspect de tort muiat de căldură. Era printre ultimele reşedinţe sovietice rămase. În curte, invariabil, doi copii – evident sovietici! – se jucau cu câinele. Mai precis se jucau cu rahaţii câinelui, pe care-i ungeau pe bucăţi de polistiren, apoi mi-i ofereau peste ulucile gardului:

  • Român flămând, na aici sendvici, mănâncă!

Pe tovarăşii sovietici n-aveai cum să-i uiţi… Şi nu pot să nu mă gândesc: erau fii de KGB-işti, ştiau bine româneşte, nu cumva unii dintre ei se vor fi întors, peste ani, cu arma-n mână? Fiindcă în decembrie ’89 jocul rămăsese acelaşi:

  • Român flămând, na aici gulguta, înghite-o!

Familia mea ajunsese în cartier, la începutul anilor ’60, în urma unui schimb de locuinţe făcut in absentiam: taică-meu era în post diplomatic în Argentina, când unui potentat al epocii îi făcuse cu ochiul casa unde locuiau ai mei, la comun, strada Roma colţ cu Iancu de Hunedoara. Drept care locatarii fuseseră mutaţi peste noapte. În absenţa lor, lucurile părinţilor mei fuseseră băgate în lăzi şi scoase pe trotuar, ceea ce a stârnit furtună la Ministerul de Externe: era exact genul de abuz care-l putea motiva pe un diplomat „socialist” să ceară azil în Occident. În aceeaşi după-amiază, alor mei li se făcuse rost de altă locuinţă, dintre cele lăsate în urmă de consilierii sovietici. Taică-meu a aflat peste o săptămână că locuia la altă adresă, că lucrurile-i fuseseră deja mutate…

Noii noştri vecini erau de două feluri: „foşti” şi „noi”. Importanţa fiecăruia rezulta din poziţia geografică: cei mai de seamă dintre locatari, protipendada, erau cazaţi între reşedinţa lui Gheorghiu-Dej (Bd. Aviatorilor nr. 86) şi cea a lui Maurer (acelaşi bulevard, nr. 104), precum şi în spate, pe strada Herăstrău, unde locuiau fiii lui Maurer, ca şi Lica Gheorghiu – liderul PMR având chiar o uşă, în fundul curţii, care-i permitea să iasă discret, prin spate, pentru a-şi vizita familia. Cu timpul, protipendadei i s-au construit vile ultra-moderne pentru acea vreme, cu faţadele placate cu mozaic verzui, cu forme rotunjite, care le dau aspect de nave eşuate printre teii bulevardului.

Era uşor să distingi „foştii” de „noi”: dimineaţa la şapte şi jumătate, în faţa caselor celor din urmă se opreau maşinile de serviciu, fiecare după rangul său: la miniştri şi membrii Biroului Politic, Mercedesuri; la ceilalţi, Volgi. În anii ’80, pe măsura alunecării spre patologic a proverbialei zgârcenii a Tovarăşului, fuseseră toate înlocuite cu Dacii negre: doar când era zăpada mare, garajul Gospodăriei de Partid trimitea maşini ARO cu tracţiune integrală. Adevărata diferenţiere o făceau, în Epoca de Aur, cisterna şi duba. Spre începutul toamnei, la unii tovarăşi venea discret, la orele mici ale nopţii, o cisternă care făcea plinul rezervorului pentru încălzire. Cei din adevărata protipendadă aveau încălzire pe „combustibil lichid tip M”, iar ceilalţi făceau frigul, laolaltă cu noi ăştilalţi, arzătorii de gaz…  La fel, cei cu adevărat importanţi primeau, o dată sau de două ori pe săptămână, vizita dubei: pe maşină scria Comaliment, dar coletele cu alimente la care noi ăştilalţi puteam cel mult visa veneau tot de la zâna cea bună, Gospodăria de Partid. Deja protipendada se stratificase: şefii mici primeau „comanda” odată pe săptămână, şefii mai mari de două ori pe săptămână, iar marii mahări aveau dreptul, la orice oră, la cantităţi nelimitate de carne şi telemea. Sistemul părea rudimentar, dar s-a dovedit eficient vreme de decenii în menţinerea fidelităţii elitelor de partid şi de stat: cum o luai pe urmele lui Pîrvulescu, cum pierdeai accesul la putina cu telemea a Gospodăriei de Partid! Tovarăşului Ceauşescu, care imaginase sistemul, i se aducea „comanda” de două ori pe zi: o Dacie break albă, fără însemne, parca pe Grădina Bordei, cam tot pe-acolo unde, cu ani în urmă, sovieticii mă îmbiau cu sanviciuri cu rahat de câine. Din break cobora şoferul şi un ajutor – ambii îmbrăcaţi în alb, ambii înarmaţi. Scoteau două-trei lădiţe de plastic alb, sigilate, şi le predau pe condică gărzii de la intrarea din spate a Palatului Primăverii.

*

De ani buni e la modă să-i înjuri pe toţi, „foşti” şi „noi”, la grămadă. În realitate, nu constituiau o masă indistinctă. Şi printre cei „noi”, intens satanizaţi în anii ’90, se mai găseau oameni care, ca vecini, erau de treabă. Nu-mi iese din minte episodul cu vecinul de vizavi, Ion Dincă (da, Dincă „Pistol”, Ion „Te leagă” etc.).

În anii aceia, acumulatorul constituia punctul slab al automobilismului românesc: la prima noapte mai răcoroasă, te lăsa baltă. În acea dimineaţă de octombrie 1989, m-am urcat la volan şi am dat o cheie: bateria şi-a dat duhul, chiar în clipa în care Dincă ieşea pe poartă. Vede scena, vine la portbagaj şi începe să împingă. Iniţial, aghiotantului i-a căzut efectiv falca, apoi şi-a venit în fire şi a trecut şi el la împins, cot la cot cu viceprim-ministrul. Dincă era încă în putere, motorul a pornit aproape imediat. A dat Dumnezeu şi m-am putut revanşa, după câteva luni, percheziţionându-i casa – dar asta-i altă poveste…

La polul celălalt era tovarăşul David, secretarul PCR al cartierului. Pe la începutul anilor ’80, organizaţiile PCR ale scriitorilor deveniseră un fel de cluburi de discuţii critice la adresa derapajelor din ce în ce mai absurde ale regimului: scriitorimea o luase pe urmele lui Dinescu! Până la urmă, Comitetul Central luase decizia să le dizolve, scriitorii „încadraţi în câmpul muncii” urmând să fie transferaţi la organizaţiile din cadrul editurilor şi publicaţiilor, ceilalţi – la organizaţiile PCR de cartier. Taică-meu, Francisc Păcurariu – care chiar era un om de Stânga – s-a prezentat deci la tovarăşul David, secretarul de Partid al Cartierului Primăverii, ca să-şi facă mutaţia. S-a întors tare bosumflat şi de atunci, fără explicaţii ori comentarii, a încetat să frecventeze PCR-ul. M-am dumirit cam ce s-a întâmplat atunci când m-am dus, peste câteva săptămâni, să plătesc în numele său cotizaţia. Tovarăşul David, care era şi el trecut bine de şaptezeci de ani, m-a primit amabil, m-a poftit să şed, s-a aşezat şi dânsul la birou. Până şi-a scos catastifele, până a semnat de primire, am avut timp să arunc o privire în jur. Deasupra sa trona, înrămată, o litografie color: Marx, Engels, Lenin şi … Stalin aliniaţi, umăr la umăr, bărbia (barba) sus, ochii la steaua roşie de pe Kremlin. Era să ratez scaunul, dar în ultima clipă am reuşit să nu mă întind de-a lungul pe covor. Eram lămurit de ce făcuse taică-meu alergie.

Era în fond treaba tov. David dacă se închina au ba la icoana lui Papaşa, deşi cunoscând derapajele antisemite din ultimii ani ai lui Stalin, mie situaţia mi se părea oarecum …exotică. Dar cum dânsul nu se băga în preferinţele mele ideologice, n-aveam de ce să i le cenzurez pe ale sale. Cu totul altfel stăteau însă lucrurile cu Iliuţă David, pe care, în alte vremuri, taică-său avusese grijă să-l educe în spirit „partinic”, vigilent şi antiteist. Ne-am avut bine, fără a fi propriu-zis apropiaţi, până într-o seară de aprilie, când m-a interceptat de la poartă, în timp ce treceam grăbit pe stradă:

  • Te duci să treci pe sub masă? Crezi că nu te vede Partidul?

Eu habar n-aveam, la acea oră, de acest detaliu de zori-de-zi al ritualurilor pascale ortodoxe. În plus, eram grăbit: Radu Băieşu mă aştepta cu o sticlă de Havana Club şi un disc nou cu The Eagles.

  • Care masă, măi Iliuţă?
  • Păi aşa faceţi voi, ăştia: vă duceţi furiş la biserică, să treceţi pe sub masă, halal membri de Partid! Şi credeţi că tovarăşul secretar David nu află nimic – nu-i aşa?

Nu mai era nimic de spus: cu proştii n-ai ce discuta.

Pe tov. David l-am revăzut, întâmplător, în aprilie 1990. Spre marea mea mirare, m-a invitat să-i intru în casă, să mă aşez. N-avea mai nimic să-mi spună, dar i-am înţeles ospitalitatea când am căutat cu privirea faimoasa litografie: ultimul din dreapta, Stalin, era acoperit cu un ştraif de hârtie albă. Ceilalţi trei erau la locurile lor, barba sus, ochii ţintă la steaua Kremlinului. Atunci am înţeles de ce mă invitase: voia să se ştie prin cartier că aplica noile directive moscovit-gorbacioviste şi-l scosese pe Stalin din cadru!

*

Undeva printre cele două categorii se mişca, precaut, Silviu Brucan: un „fost” care se străduia, cu destul succes, să se reinventeze. Pe „Tase”[1] – după pseudonimul său de ilegalist – îl ştiam bine din povestirile lui taică-meu. Tip simpatic, jovial şi autodidact, era ambasadorul României la Naţiunile Unite, când cu sesiunea jubiliară din ’61. Da, sesiunea din octombrie 1961, la care Hruşciov se trezise bătând în masă cu mocasinul! Delegaţia sovietică, apoi celelalte delegaţii „socialiste” i-au urmat exemplul – care cu pumnul, care cu pantoful. Reacţia lui Gheorghiu-Dej, aflat în fruntea delegaţiei româneşti, a fost instantanee:

  • Mâinile pe masă!

Toţi s-au conformat, cu excepţia ministrului adjunct de la Externe, Eduard Mezincescu[2], care a luat exemplu de la sovietici. În aceeaşi zi a fost urcat în avionul spre Bucureşti. Cam aceasta era deci atmosfera în seara de 12 octombrie 1961 când, după obicei, Gheorghiu-Dej s-a aşezat la cină cu delegaţia. Cum îi era felul, Ghiţă a băut vreo două-trei ţoiuri de ţuică la aperitiv, apoi a început să traseze directivele pentru următoarea zi a sesiunii, atacând totodată frontal o sticlă de Cotnari scoasă de la gheaţă. La care „Tase”, spre marea spaimă a celorlalţi:

  • Nu mai beţi, tovarăşe „Feraru”, că mâine avem o zi grea…

Tovarăşul „Feraru” n-a zis nimic, dar nici n-a mai băut în acea seară. La sfârşitul lunii, şi „Tase” era rechemat la Bucureşti. Da, era un tip curajos. Dar se acumulaseră destule acuze la adresa sa: întrucât era singurul diplomat „socialist” care nu respecta limita de 20 mile faţă de sediul ONU[3], îi ieşiseră vorbe că ar fi în relaţii amicale cu FBI. Taică-meu n-a luat niciodată prea în serios acuzaţia, fiindcă într-adevăr „Tase” numai a „spion imperialist” nu arăta: autodidact dotat cu o inteligenţă nativă, era un conviv plăcut, care ştia să întreţină o conversaţie.

În anii ’80, când l-am cunoscut, nu mai făcea de mult parte nici măcar din „eşalonul doi”: după prima iarnă fără gaz în sobă, mi-a cerut ajutorul să-şi cumpere un calorifer electric de la shop. Din fericire pentru el, se reinventase la timp ca guest professor la universităţi americane – avea deci în cont suta de dolari necesară pentru a-şi lua calorifer de la magazinul pe valută, singurul unde se găsea aşa ceva, vis imposibil pentru majoritatea românilor. L-am însoţit pentru a-l ajuta cu căratul mărfii, dar am sfârşit prin a discuta despre Allan Bloom şi „The Closing of the American Mind”[4] – carte profetică pe care o citise, dar o şi înţelesese într-un mod original, care m-a fermecat.

Relaţiile noastre s-au întrerupt însă curând: după câteva interviuri controversate apărute prin presa occidentală, într-o bună dimineaţă i-au răsărit doi miliţieni în poartă. „Miliţieni” vorba-vine: schimbul de zi se prezenta, în civil, pe la opt fără, când plecam eu spre Facultatea de Filologie. Intrau în fosta casă a Licăi Gheorghiu, ieşeau după câteva minute în uniforme de „miliţieni” şi se postau cu ochii aţintiţi vizavi, spre uşa casei lui Brucan. La care schimbul de noapte intra în casă, se primenea în civil, preda armele, apoi pleca. Era în mod evident un post fix al Securităţii, la intimidare – ceea ce a reuşit pe deplin, în ce mă privea.

Evident, nimeni nu credea zvonul, propagat insidios din surse oficioase, că „Tase” ar fi totodată spion american şi sovietic. De fapt, regimul ajunsese într-un asemenea impas de credibilitate, încât dacă Ceaşescu ar fi ieşit pe postul de televiziune să anunţe că s-a înserat, toţi telespectatorii ar fi aruncat o privire spre geam înainte de a o lua de bună. Am împărtăşit şi eu scepticismul general, până într-o anume după-amiază de aprilie 1988. Veneam cu maşina dinspre Floreasca şi, ajuns pe Radu Beller, am fost prins de o rupere de nori. Brusc, a început să plouă cu găleata. Când s-o cotesc dreapta pe strada av. Popa Marin, văd pe trotuarul din stânga pe Brucan – era deja ud bine. Mi s-a făcut milă, uitând de instinctul de conservare. Opresc maşina şi, pentru a-i atrage atenţia, claxonez scurt. La care… cu o agilitate pe care nu i-ai fi bănuit-o, „Tase” sare peste gardul nu tocmai scund, de beton, al casei de la numărul 3 şi se ascunde după tomberoanele de gunoi. Sunt mai ardelean, nu renunţ uşor: cu riscul de a mă face ciuciulete, am deschis portiera şi l-am strigat. Într-un târziu, când s-a convins ce-i cu maşina oprită în intersecţie, a ieşit din ascunzătoare şi s-a urcat alături de mine. L-am dus până în colţul străzii sale, suficient de aproape de casă, dar înafara razei vizuale a pichetului de peste drum.

Cam de atunci am început să am unele îndoieli în ceea ce-l privea pe „Tase”: era limpede că se temea să nu fie asasinat, deci era de presupus că e vârât în afaceri destul de tenebroase. Ca în multe alte ocazii, şi de această dată trecerea anilor mi-a validat bănuielile: ulterior, Silviu Brucan „a admis că a conspirat cu lideri de la Kremlin pentru răsturnarea lui Ceauşescu şi menţinerea unui regim comunist (presupus mai prosovietic) în România”[5].

_____

[1] Diminutiv de la Tănase, iar nu „Tache” (de la Constantin), cum mai apare sporadic prin unele publicaţii.

[2] A cărui semnătură se regăseşte şi pe protocolul din 23 mai 1948, de cedare către URSS a Insulei Şerpilor. Este cel care a refuzat să primească Atelierul Brâncuşi, donat de sculptor statului român: „artă decadentă!”. După 1990 a făcut parte, evident, din CPUN – vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Eduard_Mezincescu consultat la 9 iunie 2017.

[3] Diplomaţii din statele „socialiste” nu aveau voie să se îndepărteze mai mult de sediul ONU, fără a cere aprobarea prealabilă a Departamentului de Stat.

[4] Mi-o procurasem în versiunea franceză, „L’âme désarmée”.

[5] Larry L. Watts – Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Ed. Rao, Bucureşti, 2011, p.517.

****

 

Tudor PĂCURARU (n. 27 mai 1959) filolog, editor, scriitor și militar român.

Fiul scriitorului și diplomatului român Francisc Păcurariu, își petrece cea mai mare parte a copilăriei și adolescenței în străinătate.

Revenit în România în anul 1973, este absolvent al Colegiului Național ”I.L. Caragiale” din București. Debutează ca eseist în 1977, în revista literară clujeană ”Steaua”. Ulterior, colaborează și la alte publicații literare (”România Literară”, ”Familia”). Traducător profesionist (”RomâniaFilm”, ”Cărți Românești”).

Își satisface stagiul militar cu termen redus, dobândind gradul de sublocotenent, apoi urmează cursurile Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității București, pe care le absolvă în 1983, ca șef de promoție pe țară. Vreme de 3 ani (1983 – 1986) este profesor de limba franceză la Școala Generală nr. 219 Cernica. Odată stagiul la țară încheiat, în 1986 este angajat ca redactor la Editura ”Minerva” din București. În cei 4 ani care urmează publică, ca redactor de carte, 35 de volume. Vreme de doi ani (1988-1990) îndeplinește funcția de șef al Redacției ”Biblioteca pentru Toți” din cadrul Editurii Minerva, răstimp în care redacția publică 102 volume. Este redactor și co-autor al albumului memorial ”Mihai Eminescu – un veac de nemurire” (1989-1990).

În 1990, este numit prin HG al Guvernului Roman, secretar executiv al Fundației Culturale Române. În această calitate întemeiază – alături de Augustin Buzura și prof. Raoul Șorban – respectiva instituție culturală, predecesoare directă a actualului Institut Cultural Român. În decembrie 1990, este transferat la Departamentul Informațiilor Publice din cadrul Guvernului României. Expert guvernamental în echipele prim-miniștrilor Petre Roman, Teodor Stolojan și Nicolae Văcăroiu.

În august 1996 intră în rândul cadrelor militare active ale Serviciului Român de Informații. Se specializează în analiza-sinteza informațiilor clasificate. După ce vreme de mai bine de douăzeci de ani ocupă diferite funcții manageriale de nivel mijlociu în cadrul unităților centrale ale Serviciului, în decembrie 2016 se retrage din activitate, cu gradul de colonel.

Din 1999 este radioamator autorizat. A făcut parte din colegiul de redacție al publicației Federației Române de Radioamatorism, contribuind consistent și la revista FRR, ”Radiocomunicații și Radioamatorism”. În aceeași perioadă, a contribuit cu articole la publicația ACMRR, ”Vitralii – Lumini și Umbre”.

În prezent se dedică în principal scrisului. A publicat succesiv ”Jurnalul unui terorist” (2018), ”Simbad Corăbierul” (2019), ”Dnestr-89” (2020), ”Nistru-1989” (2021) și ”Zori Însângerate” (2021).