Sunt eu vrednic?

M-am chinuit zile întregi să scriu asta. Nu sunt sigură că a meritat. M-am tot învârtit în jurul cozii. Am tot bătut apa în piuă. Amuțisem. Imi era greu să vorbesc despre rău astfel încât vorbele mele să rămână decente, exprimând totodată exact ceea ce simt. Până în cele din urmă am optat pentru sinceritate și am dat naibii bunele maniere.

Oare trăim într-o lume din ce în ce mai rea? Sau pur și simplu răul este din ce în ce mai vizibil?

Să luăm dosarele Epstein. Avalanșa de emailuri și documente pare să fi înlăturat o lespede uriașă, de sub dărâmăturile căreia se ițesc acum toate stârvurile și creaturile imunde imaginabile, care până deunăzi colcăiau în întuneric.

Dincolo de feluritele speculații, traficul, abuzul și rețelele de interese sunt cât de poate de reale. Oamenii aceștia acționau în spatele unui scut de bani, prestigiu și influență. Victimele au fost ignorate, desconsiderate și cumpărate. Oamenii capabili să profite de pe urma suferinței și a lipsurilor pot fi găsiți la cele mai înalte niveluri ale guvernelor și ale mediului de afaceri. De fapt, cele mai serioase dileme etice sunt tranșate de cei puternici cu o lăcomie infantilă și lascivă — totul într-un flux continuu, fără pauze de punctuație.

Apoi, există un teritoriu și mai întunecat. ”Pizza” și ”sucul de struguri” ascund, probabil, un limbaj codificat. Epstein și urologul său nu erau doi copii care plănuiau o gustare, ci erau doi depravați de vârstă mijlocie. Nu cunoaștem semnificația acestor cuvinte, dar volumul mare de referințe la pizza (un e-mail spune doar „pizza”) sugerează ceva întunecat și tulburător. Apoi, apare deseori ”pastrama”. Puteți înțelege motivele pentru care oamenii devin suspicioși – pentru că materialul, în întregul său, invită la suspiciuni.

Poate că reacția la dosarele Epstein resuscitează panici morale din trecut, precum Procesele Vrăjitoarelor din Salem sau Panica Satanică din anii ’80. Oamenii au fost dintotdeauna capabili să-și imagineze, isteric, cele mai cumplite orori. Dar oamenii sunt, de asemenea, capabili să le comită.

Reacția cea mai comodă e să îngropi totul la loc. Să te uiți în altă parte — nimic de văzut aici! Sau iei totul în râs – oh, e doar clasica și grețoasa goană după prostituate și putere, mare brânză! Curiozitatea însăși devine un tabu inconfortabil. Cine știe? Cine dorește să afle.

Orice ar fi făcut sau nu Jeffrey Epstein, dincolo de crimele dovedite, este cât se poate de limpede că a făcut foarte mult rău. Asta e incontestabil.

Răul nu este un fenomen izolat. Oamenii violează, torturează și ucid. Suferința provocată de unii adulți copiilor și bebelușilor este nesfârșită. Oamenii profită în mod conștient de pe urma bolii și a sărăciei altora. Poate că pentru unii este liniștotor să-și imagineze că aceste atrocități au loc doar în cercurile miliardarilor, ca și cum doar elitele ar putea fi atât de abjecte.

Dar, oare chiar așa stau lucrurile? Adevărul este că aceste scandaluri din lumea celor puternici reflectă șabloane mai ample în peisajul moral al societății.

Politicienii noștri, limitați, își exprimă respectul față de victimele lui Epstein, uitând că se adresează unei populații fascinate de pornografia online. În Marea Britanie, de exemplu, un sondaj de opinie a constatat că peste 80% dintre bărbați se uită la filme pornografice online, peste o treime o fac în public și peste un sfert nu ar putea renunța la acest obicei pentru o perioadă de 90 de zile.

Vizitați un site pornografic oarecare și veți fi întâmpinați de o revărsare de tehnici BDSM, parafilii excentrice și fantezii generate de inteligența artificială – pornografie concepută să transmită dorințe incestuoase, evitând la limită ilegalitatea, cu adolescente, dădace și școlărițe (desigur, cu asigurarea că au peste 18 ani, deși nu arată neapărat astfel).

Cele mai populare site-uri pornografice din lume remodelează granițele psihosexuale și promovează un conținut din ce în ce mai extrem. Atunci când politicienii își exprimă simpatia pentru victimele lui Epstein, amintiți-vă că, probabil 80% dintre ei vizionează în mod obișnuit asemenea siteuri și chiar multe altele mai rele.

Legi noi, propuse aproape pretutindeni în Occident, desprind moralitatea de biologie în numele ”libertății”. În Marea Britanie, de exemplu, gândiți-vă la moartea asistată, la decriminalizarea avortului până în pragul nașterii și la studiile privitoare la tratamentele pentru suspendarea pubertății. Abuzul mental la care suntem supuși are o aură sinistră. Iar cultura noastră este potopită de un circ permanent care celebrează încălcările morale, etichetându-le drept ”artă”, sau progres. Ceva pare profund greșit. Sau chiar diabolic.

Ceea ce mă readuce înapoi la întrebarea ”Ce este Răul?

Răul ar putea fi definit ca o încălcare extremă a limitelor morale, cruzime severă sau negarea umanității altuia. Dar aceste definiții par incomplete. Răul nu este doar un comportament. Este o condiție.

În majoritatea tradițiilor religioase, răul este privit ca o alterare a binelui. O deformare, un element parazit sau o forță de sine stătătoare[^1].

Însă răul nu există independent de noi. El face parte din natura umană.

Poți recunoaște răul fără să-L recunoști pe Dumnezeu? Nu sunt sigură. Poți construi sisteme morale și dezbate dileme etice, dar dacă îl elimini pe Dumnezeu, totul devine negociabil.

O parte din ezitarea mea de a scrie acest material era pricinuită de faptul că risca să sune isteric. Am petrecut ani de zile încercând să stau departe de spiritul religios.

M-am simțit pe teren sigur când am afirmat că este inacceptabil ca guvernele să instrumentalizeze frica în timpul pandemiei. Nu m-am aruncat niciodată cu capul înainte în vreo teorie a conspirației. Spre marea supărare a unor cititori, nu am făcut presupuneri sau afirmații pe care nu le puteam dovedi sau cita direct. Realitatea materială era suficient de rea și vorbea de la sine.

Dar instrumentalizarea fricii părea greșită din punct de vedere moral, chiar dacă se presupunea că unii dintre cei implicați aveau intenții bune.

În timpul pandemiei de Covid-19 și de atunci încoace, am simțit ceva dincolo de politică și cultură — un război care pare spiritual.
Nu pretind că înțeleg cum funcționează răul. Îi recunosc doar textura.

Concluzia cărții mele Free Your Mind[^2] era simplă. Apără ceva, sau vei cădea în toate capcanele. Există multe moduri de a interpreta acest lucru, iar eu și coautorul meu am oferit mai multe sugestii. Adevărul este că singura temelie cu adevărat stabilă este credința.

Trăim o epocă a dezvăluirilor. Instituțiile își pierd credibilitatea, sistemele de putere apar la vedere, iluziile se destramă. Mulți oameni își doresc cu disperare ca lespedea să fie pusă din nou peste realitate. Însă este zadarnic să pretinzi că nu ai văzut ceea ce ai văzut.

În această perioadă a dezvăluirilor, există și lumini care să ne călăuzească. Actorul James Van Der Beek a distribuit, înainte de a muri, un videoclip emoționant, în care reflectă asupra identității sale de actor, soț și tată. Dar, în timp ce se confrunta cu moartea, a spus că a recunoscut cel mai important lucru, anume că este vrednic de dragostea lui Dumnezeu.

„Sunt vrednic de dragostea lui Dumnezeu.”

Există nenumărate zvonuri despre Epstein. O teorie a conspirației spune că trăiește, undeva, în Israel. Mort sau viu, el se va confrunta, sau s-a confruntat, cu același sfârșit ca noi toți. Și, asemenea nouă, a dat, sau va da socoteală. Poate că, atunci când a murit, s-a gândit și el dacă este vrednic de dragostea lui Dumnezeu.

Nu sunt adeptul ideii de vinovăție prin context. Dar mă lupt să simt compasiune pentru cei care au gravitat în jurul lui Epstein. Cei care s-au afișat cu el și au profitat de generozitatea sa toxică au sfârșit prin a-și dezvălui carențele de judecată morală — au acceptat un târg faustian infect în locul unei prietenii adevărate. Judecata morală nu mai este la modă, însă uneori a judeca înseamnă doar a vedea lucrurile cu luciditate.

A deținut Epstein materiale compromițătoare despre oameni importanți? Acesta rămâne un mister — cel puțin deocamdată. Dar răspunsul la această dilemă este, în realitate, destul de simplu: nu face lucruri rele, nu facilita răul și nu întoarce privirea de la el.

Mai mult de atât, fă binele, înlesnește-l, și vorbește despre el.

Suntem destul de norocoși că încă mai trăim din moștenirea unei civilizații creștine și la adăpostul arhitecturii sale morale unice. Dar nu ne putem aștepta să culegem la nesfîrșit fructe dintr-un pom pe care nu l-am îngrijit și nu l-am udat la rădăcină. Pomul începe să se usuce.

Răul, fie că ne place sau nu acest lucru, nu va dispărea. Cu toții sfârșim în același fel. În loc să ne așteptăm sfârșitul, poate că e mai bine să ne întrebăm – zi de zi, oră de oră – Sunt eu vrednic?

Laura Dodsworth este artistă fotografă, scriitoare și jurnalistă.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici