Din păcate, summitul de la Budapesta, dintre președintele SUA, Donald Trump, și președintele Rusiei, Vladimir Putin, a fost anulat. Motivul este că Moscova a insistat asupra mai multor revendicări care nu pot fi îndeplinite în situația actuală.

Alegerea locului de întâlnire nu a fost întâmplătoare, deoarece prim-ministrul ungar, Viktor Orban, menține relații personale bune cu ambii șefi de stat. Acest fapt evidențiază faptul că, situată în Europa Centrală și având graniță directă cu Ucraina, ungurii au o înțelegere diferită a comportamentului Rusiei față de aceea a elitei europene.

Articolul de față examinează cauzele comportamentului dur al rușilor din perspectiva maghiară.

Rusia insistă ca, în viitor, nicio trupă NATO – nici măcar una de menținere a păcii – să nu poată fi staționată în Ucraina. Potrivit Kremlinului, acest lucru ar reprezenta o potențială amenințare la adresa securității sale.

Președintele Putin mai cere ca întregul teritoriul Donbasului – inclusiv zonele nelocuite de ruși – să fie încorporate în Rusia. Acest lucru, susține el, se datorează unor motive geostrategice.

În al treilea rând, Kremlinul refuză să accepte un armistițiu necondiționat, temându-se că Ucraina l-ar folosi pentru a câștiga timp pentru pregătiri militare. Orice armistițiu ar fi posibil doar dacă Rusia ar primi garanții că luptele nu se vor relua.

Factorii de decizie politică din SUA nu înțeleg comportamentul Moscovei. În acest articol, încercăm să explicăm felul în care gândesc rușii. Washingtonul nu reușește să înțeleagă acțiunile Moscovei deoarece mentalitatea politică a fiecărei națiuni – inclusiv a Americii – este adânc înrădăcinată în propria sa istorie.

Statele Unite sunt o țară de imigranți, cu mulți cetățeni de origine rusă înalt calificați, ceea ce face cu atât mai derutant faptul că acestor oameni li se oferă rareori oportunitatea de a influența politica SUA. Iar rușii nu pot fi înțeleși stând în fața unui ecran de computer, într-un birou confortabil, cu aer condiționat.

Prin intermediul câtorva exemple selectate, vom schița faptele istorice care stau la baza felului în care gândesc rușii. Ne vom concentra doar asupra Europei de Vest, deoarece această regiune este cea mai relevantă în contextul războiului din Ucraina.

În 1612, Uniunea Polono-Lituaniană a atacat Rusia, iar în 1741 Suedia a făcut același lucru. Mai târziu, în 1756, Imperiul Țarist s-a implicat în mai multe conflicte militare cu dinastia prusacă Hohenzollern, care avea să conducă mai târziu Imperiul German unificat.

Rusia a purtat, de asemenea, mai multe războaie care s-au desfășurat de-a lungul marginilor estice ale Europei Occidentale – cea mai notabilă fiind invazia lui Napoleon din 1812, în timpul căreia armata franceză a cucerit chiar și Moscova. În 1941, Germania nazistă a atcat, la rîndul ei, Rusia.

În toate aceste cazuri Rusia s-a confruntat cu o amenințare militară venită dinspre Occident. După fiecare dintre aceste războaie, Rusia a reușit să se extindă ușor spre vest – poate nu imediat, dar pe termen lung, rezultatul a fost de obicei, în favoarea rușilor.

Toate atacurile împotriva Rusiei au fost motivate de imensa bogăție a imperiului în resurse minerale și de vastele suprafețe de teren agricol fertil – active pe care puterile occidentale, conduse de o mentalitate colonială, căutau să le acapareze.

De exemplu, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania nazistă a jefuit o parte semnificativă a rezervelor sale alimentare din Rusia, și a obținut o mare parte din petrol tot de acolo.

În fiecare caz, vest-europenii au presupus că Rusia era înapoiată din punct de vedere tehnologic, subdezvoltată economic, incapabilă să-și rezolve problemele logistice din cauza distanțelor foarte mari și că îi lipsea tehnologia occidentală avansată.

În ceea ce privește războiul actual din Ucraina, Occidentul global – poate cu excepția Statelor Unite – face aceleași presupuneri privitoare la Rusia. Dar, de-a lungul istoriei, fiecare dintre aceste încercări a eșuat.

Pentru a înțelege mai bine situația de astăzi, nu putem evita să-l menționăm pe țarul Petru cel Mare, care a domnit între 1682 și 1721. Petru a fost conducătorul care a început modernizarea Rusiei. După cum spunea, cândva, Henry Kissinger, „Rusia a fost o parte integrantă a Europei, timp de trei sute de ani”.

Țarul nu doar că și-a modernizat țara, dar a lăsat în urmă o doctrină durabilă – în termeni moderni, geostrategică – moștenită de succesorii săi.

Conform acestei doctrine, Rusia va fi în siguranță doar atunci când toate țările de-a lungul granițelor sale îi vor fi prietene – adică se vor afla sub influența sa.

Să ne uităm la o hartă politică de acum aproximativ trei decenii și jumătate. De-a lungul granițelor estice ale Uniunii Sovietice de atunci, Moscova avea statele sale satelit: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și România. (Bulgaria și Germania de Est aparțineau, de asemenea, blocului comunist, dar nu se învecinau cu URSS.) Stalin a formulat acest principiu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: „Marea putere care ocupă o porțiune a Europei își va aduce propriul sistem social”.

După cum putem observa, securitatea teritorială – ținerea potențialilor inamici departe de granițele sale – a fost întotdeauna o prioritate absolută pentru Moscova. Acesta este motivul pentru care Rusia refuză să permită staționarea trupelor NATO în Ucraina, în orice circumstanțe.

Dar ce legătură are acest lucru cu anexarea întregului Donbas? Donbasul și regiunile adiacente din sud și nord-est oferă Rusiei o legătură terestră cu Peninsula Crimeea. Crimeea are o importanță strategică imensă pentru Moscova, nu în ultimul rând pentru că sediul Flotei Ruse a Mării Negre se află la Sevastopol.

Deși atenția actuală se concentrează pe Donbas, este greu de imaginat – având în vedere importanța acestui coridor terestru – că Moscova ar fi dispusă să renunțe la teritoriile înconjurătoare. În ceea ce privește Crimeea, Kremlinul refuză chiar și să discute despre statutul acesteia.

Ajungem acum la cea mai sensibilă întrebare: de ce este Rusia atât de neîncrezătoare în Occidentul colectiv? La începutul lunii decembrie 1989, în ajunul schimbărilor de regim din Europa de Est, președintele american George H. W. Bush și liderul sovietic Mihail Gorbaciov s-au întâlnit la Malta. Conform versiunii rusești, aceștia au convenit că Uniunea Sovietică nu se va amesteca în tranzițiile est-europene, în timp ce America, în schimb, se va abține de la extinderea influenței NATO spre est.

Washingtonul a susținut ulterior că nu a fost făcută o astfel de promisiune fermă. Nu a fost produsă niciodată nicio transcriere oficială a întâlnirii. Cu toate acestea, având în vedere doctrina lui Petru cel Mare, este greu de imaginat că Gorbaciov ar fi părăsit masa negocierilor fără a primi nici un fel de asigurare împotriva extinderii spre est a NATO. Oricare ar fi adevărul, Moscova se simte înșelată.

Astăzi, aproape toate țările est-europene – până și cele trei foste republici sovietice baltice, Lituania, Letonia și Estonia – sunt membre ale NATO.

Neîncrederea Rusiei față de Occident s-a adâncit și mai mult în februarie 2014, când administrația americană de atunci și Uniunea Europeană au contribuit la orchestrarea unei lovituri de stat împotriva președintelui ucrainean ales legal, Viktor Ianukovici, care a fugit în Rusia.

Contextul acestei preluări a fost acela că Ianukovici, în ultimul moment, a refuzat să semneze Acordul de asociere UE-Ucraina și s-a îndreptat în schimb înspre Moscova.

Din acel moment, puterile occidentale au început să pregătească Ucraina pentru războiul împotriva Rusiei. Fostul cancelar german Angela Merkel a recunoscut ulterior acest lucru într-un interviu din decembrie 2022, acordat săptămânalului german Die Zeit, afirmând că negocierile de la Minsk – care vizau încheierea războiului din Donbas și implicau Germania, Franța, Rusia și Ucraina – au servit doar la a câștiga timp pentru ca Ucraina să se consolideze și să se pregătească de luptă. Iar atunci când Putin a remarcat: „Am luat decizia corectă”, el a vrut să spună că, prin lansarea atacului, el a anticipat pregătirea militară deplină a Ucrainei.

Următoarea etapă în pierderea încrederii Rusiei față de Occident a avut loc la Istanbul, la sfârșitul lunii martie 2022. Acolo, negociatorii ruși și ucraineni au ajuns la un acord privind un armistițiu și chiar au parafat documentul. Dar, la începutul lunii aprilie, prim-ministrul britanic Boris Johnson a sosit la Kiev și i-a ordonat lui Zelenski să continue războiul.

Dar care sunt obiectivele Occidentului colectiv, în războiul împotriva Rusiei?

Acum un an, Kaja Kallas – pe atunci prim-ministru al Estoniei și acum Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate – a dat un răspuns limpede. Ea a afirmat fără echivoc că scopul este împărțirea Rusiei în state mai mici, ceea ce, în opinia sa, ar avea anumite avantaje.

Prin urmare, oricine se așează să negocieze cu rușii trebuie să aibă o înțelegere temeinică a tuturor celor de mai sus. Nu se va ajunge la niciun acord până când Kremlinul nu va primi garanții ferme că teritoriul său este sigur.

Nimeni nu ar trebui să se aștepte ca Moscova să pună capăt războiului din cauza unor posibile dificultăți financiare grave. Capacitatea de rezistență a societății ruse este mult mai mare decât pot înțelege occidentalii optimiști.

Peter G. Feher, este un jurnalist maghiar din Budapesta, care scrie pentru Magyar Hírlap. Temele sale predilecte sunt Europa Centrală, grupul V4, Balcanii, Ucraina și Turcia.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici