Atunci când romancierul, scenaristul și dramaturgul american William Goldman spunea că ”nimeni nu știe nimic” – adică nu există regului fiabile despre cum poți să faci un film de succes, deoarece publicul este capricios, iar industria cinematografică imprevizibilă – nici nu-și dădea seama câtă dreptate are! Dar, dacă nimeni nu poate anticipa succesul unui proiect creativ, capriciile politicii, în special acelea ale politicii internaționale sunt și mai greu de prevăzut.

Așa și în ceea ce îi privește pe evrei și pe palestinieni, nimeni nu știe nimic nici în această privință – iar tu, dragă cititorule, știi chiar mai puțin decât crezi! – pentru că este aproape imposibil să avem încredere în informațiile care ne survin despre războiul din Gaza și asta, printre altele, din pricina puterii pe care o au narațiunile în modelarea felului nostru de a judeca orice fel de conflict. Dar, pentru a-mi susține punctul de vedere, trebuie mai întâi să fac un ocol și să vorbesc puțin despre natura cunoașterii.

Adevărul este că nici eu și nici tu nu prea știm multe despre nimic – nici despre filme, nici despre război, nici despre ciclul de viață al musculițelor de oțet. Nu știm nici dacă planeta Marte există cu adevărat – nu am fost niciodată acolo, nu am văzut-o și nu am atins-o niciodată. Credem în existența ei deoarece oamenii de știință ne-au vorbit despre ea și nu avem niciun motiv să ne îndoim de ceea ce povestesc ei referitor la un corp planetar din apropierea Pământului. Mai cu seamă că spusele lor par a se afla în concordanță cu toate celelalte relatări despre fizică și astronomie. Dacă mi-ar trece prin cap să contest existența planetei Marte, aș fi nevoit să-i înfrunt pe toți astronomii, susținând că, dintr-un motiv sau altul, știu mai multe decât ei despre telescoape, despre gravitație și despre stelele de pe cer. Ceea ce ar părea pur și simplu neverosimil. Cred în existența planetei Marte pentru că am încredere în narațiunea mai cuprinzătoare a astronomiei și a fizicii.

În mod similar, nu prea știm, de fapt, prea multe nici despre Israel, nici despre Gaza sau Cisiordania. Poate că unii dintre voi le-ați vizitat. (Eu, încă nu). Am citit destul de mult despre regiune – mai mult decât cetățeanul obișnuit, mai puțin decât un cercetător specializat – dar, de obicei, citesc cărțile unor autori în care am încredere. Citesc, de asemenea, ziare și reviste, numai că acestea intră adesea în conflict unele cu celelalte. Așadar, întrebarea este: care sunt cărțile și ziarele care ne conving?

De cele mai multe ori ne conving ziarele și cărțile care ne întăresc vechile idei preconcepute. Așa cum credem în existența planetei Marte deoarece avem încredere în domeniile mai largi ale astronomiei și fizicii, ne formăm convingerile despre israelieni și palestinieni în funcție de narațiunile mai ample despre justiție, istorie și politică, de care suntem deja convinși. S-ar putea să credem într-o narațiune despre imperialism și ocupație, fiind, astfel, predispuși să ne situăm de partea palestinienilor, sau, poate, credem că evreii și-au dobândit cu prețul unor suferințe inimaginabile dreptul de a avea o țară, poate chiar țara dăruită de Dumnezeu poporului său ales, caz în care suntem predispuși să fim pro-israelieni.

Nu vă faceți griji, nu voi deveni întru totul post modernist. Cred în adevărul obiectiv și cred că îl putem afla și cunoaște cu certitudine. Ceea ce vreau să spun este că, de cele mai multe ori, cunoștințele noastre de bază sunt extrase din narațiunile mai cuprinzătoare ale celor în care am ales să avem încredere. Așadar, ar trebui să ne întrebăm care este proveniența acestor narațiuni mai ample, ce sunt ele, de fapt, și cui folosesc.

Narațiunile provin de la unele structuri ale societății, creatoare de cunoștințe și sens: universități, jurnaliști, biserici, partide politice, Hollywood ș.a.m.d. Toate acestea și fiecare cu specificul său anume, concurează pe o piață a narațiunilor, fiecare explicând în mod diferit fiabilitatea diverselor relatări. Dezvăluiți-mi naratorii pe care îi ascultați și vă voi spune nu doar cum votați, ci și ce părere aveți despre israelieni și palestinieni.

Narațiunile schimbătoare ale stângii despre Israel

Încă din 1960, stânga a elaborat câteva asemenea narațiuni, dintre care, probabil, cea mai definitorie este aceea că puterea trebuie neapărat criticată: cei puternici nu sunt demni de încredere, sunt de obicei corupți și abuzivi, iar cei slabi sunt victime nobile, care au nevoie de ajutorul societății. (Desigur, cu excepția perioadelor în care stânga se află la putere.)

Această filozofie explică o mare parte din narațiunile schimbătoare ale stângii despre Israel. După cel de-Al Doilea Război Mondial și Holocaust, cei lipsiți de putere erau evreii – fără drepturi și victime prin excelență. Stânga a manifestat multă simpatie față de sionism (cu atât mai mult cu cât mulți dintre cei dintâi sioniști erau socialiști). Simpatia stângii postbelice pentru Israel a persistat câtă vreme Israelul era considerat un stat experimental, precar, înconjurat de vecini ostili și mult mai puternici, adică timp de vreo două decenii, până la Războiul de Șase Zile din 1967

După ce Israelul a învins de unul singur și cu aparentă ușurință Egiptul, Iordania și Siria, ocupând ulterior Cisiordania și Gaza, această perspectivă s-a schimbat peste noapte. Din 1967 încoace, stânga aplică regiunii aceeași formulă simplă: Israelul este puternic, palestinienii nu. Israelul este ticălos, palestinienii sunt victime. Israelul este stăpânul malefic, iar palestinienii sunt rezistența eroică.

Acest lucru a fost suficient pentru a face din fiecare stângist un pro-palestinian, inamic al Israelului. Povestea stângii despre Israel nu se oprește însă la narațiunea opoziției crude dintre neputință și putere. Există încă două straturi.

Stânga tinde, de asemenea, să considere Israelul ca pe încă un capitol al lungii istorii a imperialismului. Israelul este un stat „colonial”, vinovat de strămutarea populațiilor indigene (palestinienii), la fel cum europenii albi sunt vinovați de strămutarea nativilor americani și britanicii de aceea a aborigenilor australieni. Israelul este imperialist, palestinienii sunt indigeni – iar rebelii indigeni sunt întotdeauna cei buni.

Totodată, Israelul este ”alb”, iar palestinienii ”non-albi”, aparținători ”Sudului Global”, sau ”oameni de culoare”. În această variantă narativă conflictul se corelează ușor cu dinamica rasială alb/negru din America. Unii au afirmat chiar că persoanele non-albe sunt unice prin faptul că nu sunt albe și că toate persoanele non-albe de pretutindeni ar trebui să fie solidare unele cu altele.

În contextul putere versus neputință, oricine reușește să se apere – și, prin urmare, să câștige putere – devine automat un personaj negativ, în timp ce perdantul devine noul personaj bun. Dar dacă, Doamne ferește, proaspeții eroi tragici vor izbuti, într-o bună zi, să învingă, oare vor deveni ei, de-atunci încolo, cei mai răi dintre oameni?

Ideea e următoarea: dacă ești deja convins că Israelul este un stat etnic alb, puternic, imperial, a cărui existență este o agresiune intrinsecă împotriva unui popor indigen, neputincios și non-alb, „știi” fără doar și poate despre ce este vorba în războiul Israel-Hamas, fără a fi nevoie să mai citești nimic despre el. Când se întâmplă ceva precum explozia de la Spitalul Arab al-Ahli din orașul Gaza din 17 octombrie 2023, ești aproape incapabil cognitiv să iei în considerare măcar posibilitatea ca nu maleficul imperiu israelian să fi fost responsabil pentru sute de morți palestinieni. ”Știi” deja pe cine să dai vina, chiar dacă, în realitate, lucrurile stau în mod diferit.

Ca să fim drepți, situația este identică, ce-i drept într-o măsură ceva mai mică, și pe partea dreaptă. Unii creștini povestesc încă istoria Israelului extrasă din Vechiul Testament. Pentru ei, refondarea Israelului, în 1947, a fost un miracol divin și o împlinire a profeției biblice, o dovadă a fidelității lui Dumnezeu față de poporul său ales. Dumnezeu a promis să-i binecuvânteze pe cei care îl binecuvântează pe Avraam și să-i blesteme pe cei care îl blestemă pe Avraam. În această interpretare, Israelul este, în mod definitoriu, bun și oricine i se opune, merită blestemul lui Dumnezeu. Din nou, știi deja tot ce trebuie să știi, instantaneu, fără să fi fost nevoie să înveți nimic nou.

O abordare simplistă și grosolană

Este nespus de ușor să creezi spărturi în narațiunile stângii. Încadrarea putere versus neputință este simplistă și grosolană. Nu toți oamenii puternici sunt răi, nu toți oamenii neputincioși sunt nevinovați. Puterea este necesară pentru a menține ordinea și a face dreptate; cei slabi, fiind la rîndul lor oameni, pot face răul în aceeași măsură – de exemplu comit acte de terorism și iau ostatici. Puterea nu te face rău, ea doar potențează răul pe care nu aveai posibilitata să îl faci atunci când erai lipsit de ea. Alegerile celor puternici sunt adesea malefice pentru că oamenii sunt ființe imperfecte, păcătoase, dar alteori pot fi binevenite și necesare, pentru că oamenii pot fi, de asemenea, raționali și buni.

Este derutant că stânga condamnă victoria Israelului din 1967, ca și cum Israelul ar fi cumva de vină pentru că a cîștigat războiul. Poate ar trebui să ne întrebăm dacă războiul a fost justificat? Îmi împărtășesc cu plăcere propria opinie (războiul, da; ocupația postbelică, mai puțin).

Este cazul paradigmatic pentru un război justificat, de preempțiune, având în vedere că Egiptul a blocat un port israelian și a respins în mod explicit negocierile și pacea. Dar adevărul este că, mai degrabă decât să facem presupuneri bazate pe argumente rudimentare și simpliste, bazate pe care parte are, la un moment dat, mai multă putere, ar trebui să ne punem întrebări și să înțelegem mai bine ceea ce se întâmplă în realitate.

În cardul paradigmei putere versus neputință, oricine izbutește să se apere și, pe cale de consecință, să triumfe, devine automat un personaj negativ, în vreme ce acela care a pierdut capătă aura victimei inocente și neprihănite. Dar dacă, Doamne ferește, proaspeții eroi tragici vor deveni într-o bună zi învingători, se vor transforma la rândul lor, instantaneu, în ”cei răi”? Observați problemele pe care le ridică acest fel de a vedea lucrurile… Se creează un ciclu nesfârșit de alternanță între bine și rău, fără nicio referire la cauzele declanșatoare ale conflictului. Este o modalitate arbitrară de a te situa de o parte sau de alta.

Încadrarea imperialism versus populația indigenă este mai complexă, dar, totuși, greșită. Sionismul nu poate fi echivalat cu imperialismul, iar Israelul nu este un stat colonialist – dar, chiar dacă am admite această premisă, asta nu-i va transforma, automat, pe palestinieni în eroi.

Teoretic, ambele părți pot fi ticăloase în moduri diferite.

Stânga are un fetiș ciudat pentru rebeli și mișcările ”de eliberare”, în numele cărora, timp de un secol, a închis ochii, scuzând crimele de război, terorismul și epurarea etnică săvârșite de tot felul de mișcări abominabile, în numele autodeterminării sau revoluției de clasă. Încercați să vă documentați cu privire la istoria Frontului Național de Eliberare Algerian și la acțiunile acestuia din timpul războiului împotriva Franței, din anii 1950 și 1960. Sau cu privire la luptătorii Mau Mau din Kenya, sau la FARC din Columbia, sau la Vietcong. Exemplele sunt nenumărate.

Iar Israelul nu este alb sau european; cetățenii israelieni sunt descendenți nu doar ai imigranților din Europa, ci și ai imigranților din Africa și din Asia. Israelul este un stat multietnic ( 20% din populația sa este formată din arabi). Dar, ca să fie clar, dacă populația ar fi în principal europeană, acest lucru nu s-ar putea constitui într-o crimă. Identificarea celor buni și a celor răi după strămoșii lor, sau după culoarea pielii este rasistă. Dacă viziunea ta politică se nutrește din contorizarea nuanțelor de culoare a pielii, pentru că doar astfel poti decide pe cine să susții, atunci această viziune este cât se poate de jalnică. Politica este ceva mult mai complicat și mai amplu decât dihotmia ditre alb și non alb.

De aici vine dezaprobarea mea pentru aceste narațiuni, care sunt teribil de simplificatoare, transformând evenimente politice complexe în piese de teatru moralizatoare, al căror subiect este eterna luptă dintre ”cei Buni” și ”cei Răi”. Asta îi ajută pe cei mai mulți să decidă mai ușor pe cine anume susțin și totul se întâmplă ca în vechile westernuri în care cei buni purtau pălării albe de cowboy, iar cei răi purtau pălării negre. Ne așteptăm ca realitatea să se conformeze arcurilor narative ale ficțiunii. Există cei Buni (palestinienii), care urmăresc idealuri mărețe (eliberarea și statalitatea), există cei Răi (israelienii subjugatori), un moment de declanșare a conflictului și o tensiune crescândă (generatoare a războiului), iar de aici încolo scenariul se scrie singur. Dacă îl inversăm, cu israelienii în rolul celor buni, obținem o altă realitate, la fel de simplistă.

De aceea spun că nu știm cu adevărat despre ce vorbim. Când ne filtrăm informațiile prin aceste narațiuni – și este aproape imposibil să nu o facem – le filtrăm în favoarea narațiunii preferate, incapabili să ieșim din ea și să devenim niște observaori imparțiali.

Nici măcar William Goldman, scenaristul care a insistat asupra ignoranței noastre universale, nu a putut scăpa de această irezistibilă atracție. El este autorul scenariului westernului premiat cu Oscar, Butch Cassidy and the Sundance Kid. De cele mai multe ori, Goldman a izbutit să submineze tropii tipici ai western-ului, celebrându-i pe protagoniștii săi antieroi, haiduci, nevoiți să o ia la goană, după un jaf de tren, care a mers prost. Totuși Butch and the Kid și-au purtat conștiincios pălăriile negre, în timp ce oamenii legii purtau pălării albe.

Nimeni nu știe nimic și, instinctiv, ne ajutăm de narațiuni pentru a simplifica lucrurile, indiferent dacă sunt adevărate sau nu.

Paul D. Miller este profesor de afaceri internaționale la Universitatea Georgetown.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici