Pe 5 martie, președinta Comisiei Europene; Ursula von der Leyen și-a dezvăluit proiectul „Re-Arm Europe”, care își propune să majoreze cheltuielile UE pentru apărare cu 800 de miliarde de euro pe parcursul a patru ani. Pe 5 iunie, miniștrii apărării din NATO au convenit să dubleze cheltuielile anuale pentru apărare ale membrilor lor, crescându-le de la o medie de aproximativ 2,5% din PIB la 5% până în 2032.

Există două motivații principale pentru reînarmarea Europei. Prima și, probabil, cea mai importantă, este apelul președintelui Trump. Din punct de vedere istoric, Statele Unite au contribuit la bugetul NATO cu aproximativ 70%. Reînarmarea Europei este, parțial, un răspuns la pretenția sa ca europenii să aibă o ”contribuție echitabilă”. Aceasta merge mână în mână cu sentimentul că SUA sunt pe cale să se retragă din Europa – parțial din cauza dorinței lui Trump de a face afaceri cu Putin, parțial din cauza schimbării perspectivei americane în ceea ce privește provocarea reprezentată de China. Cele două, desigur, decurg din geostrategia americană actuală. Dar îndoielile cu privire la gradul de implicare al americanilor în NATO nu pot fi admise în mod deschis, așa că accentul se pune pe cea de-a doua motivație – anume sperietoarea rusească. De exemplu, Britain’s Strategic Defense Review (SDR) – publicat pe 5 iunie și care reclamă reînarmarea britanicilor ca parte a politicii „NATO pe primul loc” – menționează posibilitatea retragerii americane doar în treacăt, amenințarea principală fiind cea rusească.

”Invazia Rusiei în Ucraina, în 2022, a fost un punct de inflexiune strategic – afirmă afirmă SDR, demonstrând „irefutabil” amenințarea „războiului interstatal”, pe cale de a se întoarce în Europa. Tot conform SDR, Regatul Unit și țările aliate sunt supuse unor ”atacuri zilnice din partea [Rusiei], constând în acte agresive de spionaj, atacuri cibernetice și manipulare a informațiilor care provoacă daune societății și economiei. Rusia și-a demonstrat «disponibilitatea» de a folosi forța militară, de a provoca daune civililor și de a amenința cu utilizarea armelor nucleare pentru a-și atinge obiectivele.” Așadar, Marea Britanie trebuie să se reînarmeze pentru a descuraja și, dacă este necesar, „să lupte și să câștige” un război împotriva Rusiei. Așa cum spunea și Mark Rutte, secretarul general al NATO, britanicii ar face mai bine să se reînarmeze sau să învețe rusește.

Reînarmarea implică investiții sporite nu doar în forțele armate convenționale, ci și în tehnologiile de război: rețele dinamice cu și fără echipaj, sau autonome”. Scopul ar fi obținerea unei creșteri de zece ori a „letalității” (adică a puterii de ucidere). Întrucât Rusia a estompat în mod intenționat linia dintre amenințările nucleare, convenționale și „substatale”, un răspuns britanic integrat ar trebui să combine atât forme convenționale, cât și forme hibride de pregătire a războiului. Se pune un mare accent pe necesitatea unei „apărări interne” rezistente, pentru a se proteja împotriva spionajului, interferențelor politice, sabotajului, asasinatelor și otrăvirilor, interferențelor electorale, dezinformării, propagandei și furtului de proprietate intelectuală.

Iată un exemplu superb al modului în care, pornind de la o premisă falsă, logica nemiloasă poate duce la o concluzie nebunească. Premisa este că, dacă Rusia nu se va confrunta cu o Europă reînarmată, va încerca să-și impună voința pe continent. Negați premisa și raționamentul în favoarea mobilizarii societății și a economiei împotriva Rusiei se va prăbuși. Ceea ce dezvăluie puterea spiritului războinic al Marii Britanii oficiale.

Atribuirea unor intenții agresive Rusiei amintește de Războiul Rece, vechile clișee fiind reciclate fără rușine pentru uzul actual. NATO a fost înființat pentru a-i împiedica pe ruși să cucerească Europa. Astăzi, potrivit Fionei Hill, Rusia trebuie din nou împiedicată să devină „puterea militară dominantă în întreaga Europă”. De fapt, chiar Războiul Rece s-a bazat, parțial, pe o concepție greșită. Puțini mai cred astăzi că Rusia lui Stalin, cu atât mai puțin aceea post-stalinistă, și-a propus să domine Europa, adevăratul său scop fiind acela de a crea un tampon care să stăvilească asaltul occidental. Cu toate acestea, în epoca Războiului Rece exista un conflict ideologic autentic între capitalism și comunism. Astfel încât nu este deloc fantezist să considerăm că am fost prinși într-o bătălie pentru sufletul lumii.

Cum actuala reinterpretare a Războiului Rece duce lipsă de o asemenea dimensiune ideologică, aceasta a fost înlocuită cu ideea uzată conform căreia autocrațiile sunt în mod natural expansioniste și, pe cale de consecință, reînarmarea noastră este o apărare a valorilor occidentale împotriva dictaturilor agresive. Dar nu există dovezi solide că dictaturile sunt în mod natural mai expansioniste decât democrațiile: Rusia a invadat Ucraina și Statele Unite au invadat Irakul, ambele invocând amenințări la adresa securității naționale.

Mai plauzibil este faptul că, în anarhia internațională, nimeni nu este în siguranță, astfel încât fiecare națiune ”parteneră” trebuie să fie pregătită să-i respingă pe agresori. Aceasta este baza teoriei „echilibrului de putere”. Motivația ar fi că noi, cei din Occident, am permis diminuarea puterii noastre de apărare, înclinând astfel balanța în favoarea Rusiei. Dacă acest lucru nu este remediat, Rusia va profita de derapajul nostru pentru a-și urmări propriile obiective de securitate pe cheltuiala noastră.

Analiștii occidentali uită că reînarmarea Rusiei a fost modelată de aceeași logică: în momentul său de slăbiciune din 1990, Occidentul a deposedat Rusia de scutul său de securitate, sub Putin și-a propus să îl restaureze cât mai mult posibil. Soluția la dezordinea inerentă a unei lumi de națiuni suverane nu este ca acestea să se înarmeze până în dinți, ci să dezvolte reguli de coexistență pașnică, practicând totodată artele diplomației și ale rezolvării conflictelor. Care nu fost aproape deloc demonstrate, de niciuna din părți, în perioada premergătoare războiului din Ucraina.

Cu toate acestea, cusururile SDR sunt evidente dincolo de falsa premisă a unei amenințări rusești mortale. Cel mai palpabil este eșecul său de a distinge corect între război și descurajare. Conform doctrinei clasice a descurajării, să afirmi că ești pregătit să „lupți și să câștigi” descurajează de fapt declanșarea unui război, potențialii agresori nedorind să-și asume costuri și riscuri inacceptabile – în timpul Războiului Rece, războiul nuclear a fost descurajat prin promisiunea distrugerii reciproc asigurate.

Robert Skidelsky este profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick. Biografia sa în trei volume a lui John Maynard Keynes (1983, 1992, 2000) a câștigat cinci premii, iar în septembrie 2010 a fost publicată cartea despre criza financiară – Keynes: The Return of the Master. A devenit membru al Camerei Lorzilor în 1991 și este membru al Academiei Britanice. În iulie 2012 a apărut cartea The Love of Money and the Case for the Good Life, scrisă împreună cu fiul său Edward. El este de asemenea autorul cărții Britain in the 20 th Century: A Succes?, editor al revistei The Essential Keynes și co-editor al revistelor Who Runs the Economy și Austerity Vs Stimulus. În parteneriat cu The Institute for New Economics Thinking a scris și filmat recent o serie de prelegeri despre Istoria și filosofia economiei, care vor fi disponibil ca un curs online deschis. Cea mai recentă carte a lui este Money and Government, care va fi publicată de Allen Lane în septembrie 2018. Acum lucrează la o carte despre automatizare și viitorul muncii.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici