Săptămâna trecută, la întâlnirea de la Paris a ”coaliției de voință”, Keir Starmer și Emmanuel Macron s-au felicitat pentru reintroducerea Europei în procesul de pace deschis de președintele Trump. În practică, ei au făcut tot posibilul pentru a-l deraia.

Nimic nu este mai prostesc decât ideea lor de a plasa soldați și avioane în Ucraina pentru a o ”asigura” împotriva reluării agresiunii ruse după încetarea focului.

Nu doar că transformarea ei în realitate este imposibilă – deoarece atât America cât și Rusia o resping – dar chiar și propunerea în sine distrage atenția de la chestiunea serioasă a obținerii păcii. Este, mai degrabă, o încercare disperată de a face Marea Britanie și Franța relevante pentru un proces de pace pe care nu l-au inițiat și nu l-au dorit niciodată.

Ceea ce s-ar putea face, deoarece este potențial acceptabil atât pentru Rusia cât și pentru SUA, ar fi o încetare a focului supravegheată de ONU, cu forțe de menținere a păcii din afara NATO. Dar nu a existat nicio sugestie europeană în acest sens.

Aproape tot atât de prostească este decizia Parisului de a ”accelera” și ”întări” sancțiunile economice împotriva Rusiei. A menține sancțiunile ca punct de presiune este perfect rezonabil, dar a îndemna la extinderea lor acum, înseamnă a deraia discuțiile de pace tocmai în momentul în care s-a deschis o perspectivă reală de pace.

Sancțiunile economice sunt instrumente de război, succesoare ale blocadelor. Retragerea lor treptată ar trebui să facă parte din procesul de realizare a păcii.

Proiectul ”asigurării” Ucrainei împotriva agresiunii ruse nu spune nimic despre asigurarea Rusiei împotriva vreunei viitoare agresiuni NATO.

Acest lucru reflectă viziunea occidentală dominantă conform căreia NATO este o alianță pur defensivă, că atacul Rusiei asupra Ucrainei a fost neprovocat și, prin urmare, orice cerere de asigurare a Rusiei este o prostie.

Ceea ce sfidează dovezile credibile conform cărora liderul NATO, Statele Unite, au jucat un rol activ și posibil esențial în destabilizarea guvernului ales pro-rus al lui Ianukovici, în 2014, și în instalarea la putere a unei alternative naționaliste ucrainene.*

Invazia rusă a fost provocată, dar asta nu înseamnă că a fost justificată. A fost o gafă morală și strategică, iar una dintre consecințele ei a fost adăugarea de doi noi membri la alianța NATO. Cu toate acestea, ostilitatea față de expansiunea NATO, care a generat-o, a fost nu doar un produs al unei lungi istorii, ci și al unei repetiții insistente, de la Gorbaciov încoace, ale cărei consecințe Occidentul, încrezător în victoria sa în Războiul Rece, le-a ignorat cu voioșie. Era naiv să ne imaginăm că, după ce Rusia își va fi recuperat forțele, răzbunarea va fi lipsită de vigoare.

A doua componentă a gândirii occidentale este că democrația este pașnică, în vreme ce autocrația este forma războinică a statului. Acest lucru s-ar datora faptului că democrațiile sunt în mod inerent legitime, în vreme ce autocrațiile trebuie să se legitimeze prin războaie de cucerire. Prin urmare, democrațiile ar fi întotdeauna cele care au nevoie de asigurare împotriva autocrațiilor, și nu invers.

Acest lucru este adesea afirmat, dar este slab fundamentat empiric. Dictaturile pot face lucruri oribile propriilor cetățeni, dar puține au fost dispuse să-și provoace propria cădere, atacându-și vecinii. (Hitler, care domină imaginația occidentală pe această temă, este excepția paradigmatică.)

În plus, în timp ce democrațiile ar putea să nu aibă cine știe ce apetit pentru cuceriri străine, ele tind să-și considere războaiele drept niște cruciade morale, al căror țel suprem trebuie să fie extirparea răului. Aici se potrivește de minune dictonul istoricului și jurnalistului Alan John Percivale Taylor: ”Bismarck a luptat în războaie necesare și a ucis mii de oameni; democrațiile luptă în războaie juste și ucid milioane”.

A treia componentă se întoarce la Războiul Rece și reflectă învierea tribului de războinici profesioniști din acea perioadă, al căror capital intelectual a fost distrus de perspectiva păcii normalizate care s-a deschis în 1991. Dar, așa cum sugerează istoria, capitalul lor a fost dobândit în mod dubios.

Două cărți recente de Sergey Radchenko și Vladislav Zubok** oferă o perspectivă rusă. Americanii au văzut Războiul Rece ca pe o bătălie ideologică între democrație și totalitarism, în timp ce sovieticii (care nu au folosit niciodată cuvântul ”război”) erau interesați în primul rând de stabilirea unei sfere de influență în Europa de Est. Prin prisma experinței primului și celui de-a doilea război mondial, ei au văzut în Europa de Est pro-sovietică un tampon esențial împotriva viitoarelor invazii. SUA au fost încurajate de lobby-urile letone, ucrainene și poloneze de la Washington să creadă că insistența sovietică de a face din Europa de Est o sferă de influență a fost doar un preludiu la încercarea de a subjuga întreaga Europă.

Astăzi, exact același raționament defectuos este folosit pentru a justifica reînarmarea Europei împotriva Rusiei. Zonele tampon, sferele de influență (precum și doctrinele Monroe) pot fi dezagreabile „ordinii noastre internaționale bazate pe reguli”, dar nu prevestesc o expansiune fără limite. Este corect să fii suspicios față de intențiile lui Putin, dar fără a te lăsa păcălit de ideea că nu se va opri niciodată.

De fapt, Rusia lui Putin este mai puțin o amenințare pentru Europa decât a fost Rusia lui Stalin, nu în ultimul rând pentru că Stalin avea milioane de oameni sub arme, în vreme ce Putin abia adună suficiente forțe pentru a supune Ucraina. Imaginea unei Rusii vorace din punct de vedere teritorial a fost creată de instituțiile de politică externă occidentală, susținute de lăcomia perpetuă a intereselor lor militare. Eisenhower a avertizat împotriva „complexului militar-industrial”. Militariștii Războiului Rece de astăzi propun un „complex industrial de apărare” sau „keynesianism militar”, pentru a justifica evadarea de la regulile lor fiscale autoimpuse.

Marea valoare a intervenției lui Trump constă în spargerea blocajului paranoiei care se consolidează reciproc și în deschiderea unei căi către o nouă arhitectură de securitate care să răspundă atât nevoilor Ucrainei, cât și ale Rusiei.

Deși guvernul nostru [britanic, n. trad.] a abandonat speranța unei victorii a Ucrainei, totuși, respinge orice discuții despre eventuale concesii teritoriale ucrainene. Sintagma ”pace de compromis” nu le-a ieșit niciodată din gură.

Scopul unei diplomații britanice și europene mature ar trebui să fie acum acela de a convinge Ucraina să accepte o independență limitată, dar reală, rodul rezistenței sale la încercarea Rusiei de a-și restaura dominația.

Rezultatul unei păci de compromis ar fi o Ucraină mai compactă și, prin urmare, mai guvernabilă, al cărei drum către NATO ar putea fi blocat, dar al cărei drum către Uniunea Europeană va rămâne deschis.

Note:

* Pentru mai multe, vezi Richard Sakwa, Frontline Ukraine: Crisis in the Borderlands (2015).

** Text revizuit de Sheila Kirkpatrick, LRB 20 martie 2025.

Robert Skidelsky este profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick. Biografia sa în trei volume a lui John Maynard Keynes (1983, 1992, 2000) a câștigat cinci premii, iar în septembrie 2010 a fost publicată cartea despre criza financiară – Keynes: The Return of the Master. A devenit membru al Camerei Lorzilor în 1991 și este membru al Academiei Britanice. În iulie 2012 a apărut cartea The Love of Money and the Case for the Good Life, scrisă împreună cu fiul său Edward. El este de asemenea autorul cărții Britain in the 20 th Century: A Succes?, editor al revistei The Essential Keynes și co-editor al revistelor Who Runs the Economy și Austerity Vs Stimulus. În parteneriat cu The Institute for New Economics Thinking a scris și filmat recent o serie de prelegeri despre Istoria și filosofia economiei, care vor fi disponibil ca un curs online deschis. Cea mai recentă carte a lui este Money and Government, care va fi publicată de Allen Lane în septembrie 2018. Acum lucrează la o carte despre automatizare și viitorul muncii.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici