Probabil că unii dintre dvs. își mai amintesc punctul culminant al celebrei piese a lui Arthur Miller, ”Moartea unui comis-voiajor”, în care soția vânzătorului Willy Loman, Linda, izbucnește cu ardoare: Atenție, trebuie să acordăm atenție unei asemenea persoane”. Dacă iubim pe cineva, îl onorăm cu atenția noastră, ceea ce doar o ființă conștientă poate înfăptui. Într-un număr recent al revistei The New Yorker, Daniel Immerwahr analizează preocupările noastre actuale, observând că durata noastră de atenție se scurtează din cauza rețelelor sociale și a smartphon-urilor.

Cadrele universitare cred că această criză este reală. Immerwahr îl citează pe teologul Adam Kotsko, care predă la o mică facultate de arte liberale și care scrie că ”… în ultimii cinci ani, se întâmplă ca și cum cineva ar fi apăsat pe un comutator… Studenții sunt intimidați de orice text care depășește trei pagini și deseori renunță la efectuarea unor lecturi de numai 20 de pagini, iar când nu o fac, nu înțeleg cu adevărat ceea ce citesc.” Pe de altă parte, mediile care nu utilizează texte, livrează conținuturi din ce în ce mai lungi. Immerwahr notează că unele dintre cele mai premiate filme ale anului 2024, ”The Brutalist”, durează mai bine de trei ore. Iar un joc video foarte cunoscut, numit „Baldur’s Gate 3”, necesită un jucător pasionat care trebuie să-și mențină atenția încordată aproximativ șaptezecișicinci de ore.

După cum subliniază Immerwahr, fiecare mediu nou, de la romanul tipărit până la radio și televiziune, a dat naștere unei îngrijorări similare că oamenii nu vor mai putea acorda o atenție adecvată lucrurilor de care ar trebui să se ocupe cu adevărat. Mediile interactive precum Tik-Tok, Facebook și altele asemenea au adăugat un nou factor: algoritmii migălos perfecționați, care profilează preferințele utilizatorilor și le oferă doar ceea ce le place. Așa se face că, dacă punem mâna pe smarthpone doar pentru a verifica prognoza meteo, 45 de minute mai târziu tresărim intrigați: ”Dar oare ce am făcut atâta vreme?”, fără a putea da un răspuns satisfăcător.

În cele din urmă, Immerwahr ajunge la concluzia generală că, atunci când avem o problemă cu durata de atenție – un concept despre care se spune că nici psihologii nu îl pot defini în mod satisfăctor – putem fi totuși capabili să dedicăm perioade lungi și neîntrerupte de timp lucrurilor care ne interesează și ne atrag. La sfârșitul eseului său, el conchide că adevărata problemă nu constă în faptul că nu putem fi atenți, ci că, de cele mai multe ori, suntem atenți la lucruri excesive, instigatoare, dezbinătoare sau false.

Rod Dreher nu ar putea să nu fie de acord. În noua sa carte, Living in Wonder: Finding Mystery and Meaning in a Secular Age, Dreher face apel la recunoașterea faptului că societățile moderne au adoptat un set de presupuneri subiacente despre lume, nepuse vreodată în dezbatere, care derivă din faptul că suntem vestici, educați, industrializați, bogați și democratici. Această combinație de factori de fundal, extrem de nouă în istoria lumii, ne-a condus către o viziune materialistă, științifică și care exclude supranaturalul din considerația practică. Ceea ce, subliniază Dreher, este o problemă reală, pentru că lumea, pur și simpu, nu este așa.

Atenția este o formă de iubire. Nu poți iubi ceva sau pe cineva căruia nu îi acorzi atenție. Dreher nu face un secret din faptul că este creștin ortodox. Bisericile ortodoxe au exclus Reforma și păstrează o tradiție neîntreruptă de recunoaștere a supranaturalului în închinare și teologie, care merge înapoi, până la vremea lui Hristos. Cartea lui este plină de relatări despre vise, viziuni, întâlniri aparent întâmplătoare și fenomene similare, toate acestea susținând spusele lui despre Dumnezeu și despre demonii care se află pretutindeni în jurul nostru.

Capitolul cel mai relevant din punctul de vedere al temei pe care o discutăm este „Aliens and the Sacred Machine.” Bâjbâind în căutarea unui sens al vieții, vom fi tentați să dăm atenție la tot felul de lucruri care nu se încadrează în viziunea materialistă asupra lumii. Odată cu apariția inteligenței artificiale (”prietenele” cu inteligență artificială, de exemplu), unii bărbați se simt mai confortabil să vorbească (sau chiar să facă și alte lucruri) cu o asemenea făcătură, decât să treacă prin efortul de a cunoaște și a se întâlni cu o femeie în carne și oase.

Dar asta nu este tot. Potrivit Dianei Pasulka, profesoară de studii religioase la Universitatea din Carolina de Nord Wilmington, mulți oameni influenți ai zilelor noastre cred că AI dezvăluie o ”inteligență non-umană, aflată dincolo de dimensiunea noastră spațio-temporală”. Cu alte cuvinte, cuvântul ”eu”, pe care îl folosește un software precum ChatGPT, nu este doar o funcție a programului – ci, acolo undeva lucrează o personalitate imaterială. Care, conform lui Dreher, dacă nu este de la Dumnezeu, atunci e din altă parte – cu alte cuvinte, ceva demonic.

Citirea acestei secțiuni a cărții lui Dreher mi-a adus aminte de distopia științifico-fantastică a lui C.S. Lewis, din 1945, That Hideous Strength (Acea hidoasă putere) – în care găsim o descriere a internetului, cu 45 de ani înainte de apariția acestuia. Anume, oamenii de știință reușesc să reînvie capul despărțit de trup al unui geniu malefic, astfel încât acesta să poată servi drept mijloc de comunicare între ei și anumite forțe care se dovedesc a fi demonice. Respectul lor pentru ceea ce ei numesc ”Capul” poate fi interpretat doar ca închinare – atunci când oamenii încetează să creadă în Dumnezeu, ei vor sfârși prin a se închina fie propriei lor persoane fie cuiva din afara lor, care, în cele din urmă, va sfârși prin a-i înrobi.

Când pictau în peșteri, oamenii din paleolitic erau, probabil, tentați să stea și să-și admire opera în loc să socializeze cu tovarășii lor așa că, într-un fel, ne-am confruntat mereu cu problema distragerii atenției. Dar nu ca acum, când algoritmii inteligenței artificiale ne îndepărtează în mod insidios de Dumnezeu și de ființele umane care merită atenția noastră, întemnițându-ne în medii bizare, confuze sau lipsite de sens în care ne pierdem singura avuție care ne-a fost dăruită tuturor, în aceeași cantitate – timpul.

Dreher relatează cum a fost salvat dintr-o concentrare aproape suicidală asupra propriei suferințe prin practica străveche a rugăciunii inimii, de cinci sute de ori pe zi. Acest lucru l-a scăpat de obsesii și, deși mai are încă o mulțime de necazuri, a izbutit să-și revină și să scrie o carte remarcabilă.

Aceia dintre noi care au crescut într-o epocă care a periclitat mai puțin durata de atenție și capacitatea de concentrare a oamenilor – anii 1960, să zicem – nu au idee cu ce se luptă tinerii în încercarea de a se concentra asupra a ceea ce cred ei că merită. Decât să îi condamnați, spuneți mai bine o rugăciune pentru ei, și ajutați-i să se confrunte cu atacurile rețelelor sociale bazate pe inteligență artificială și încercați să deveniți tot mai conștienți de faptul că, așa cum scrie Dreher chiar la începutul cărții sale, ”Lumea nu este așa cum am crede noi că este”.

Kaydee a lucrat în industrie și ca inginer consultant. În prezent predă cursuri de inginerie la Texas State University, San Marco, Texas.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă