Neculai Iorga a fost un mare maestru în pictura românească, un mare profesor, un mare caracter. Mi-a fost mentor peste 40 de ani…la Asociația Artiștilor București, la școala Populară de Artă, la expozițiile mele, în mod special la expoziția personală din anul 2020 de la Centrul Internațional de Expoziții al Palatului Parlamentului. Sala Constantin Brâncuși, la care a fost curator…apropiat, cald, dar foarte analitic, un marea profesor și un model în pictură…

 

Vă reamintesc că in articolul „Impresionism și postimpresionism –

Impresionismul românesc” am vorbit despre pictorul Neculai Iorga…

 

Privind în urmă la succesiunea de avataruri stilistice şi tematice care înseamnă de fapt chiar cariera sa artistică, Neculai Iorga nu are de ce să fie neliniştit: încercând să se schimbe cu măsură, nu a păşit niciodată alături de drum şi a rămas mereu în gardă faţă de sine însuşi, astfel că acum, la aproape 90 de ani, îşi poate permite aventura de a se întoarce îmbogăţit afectiv şi mult mai înţelept spre figurativul iniţial, abordându-l dintr-o cu totul altă perspectivă şi având siguranţa deplină că nu va rătăci calea. Îl călăuzeşte, înainte de toate, aceeaşi veche credinţă potrivit căreia, o dată cu următoarea lucrare, este posibil să afle în sfârşit în ce anume constă marele secret al potrivirii perfecte a culorii cu forma.

Autoportret în atelier

Vă reamintim cum a început povestea…Pictorul, profesor Neculai Iorga a participat la expoziţia colectivă a membrilor filialelor Braşov şi Sibiu ale Uniunii Artiştilor Plastici din România deschisă la Sala Dalles din Bucureşti. Avea pe simezele celei mai cunoscute, pe atunci, galerii din Capitală patru lucrări, de factură semiabstractă, inspirate, (n-o să vă vină să credeţi de unde!) din subsolul tehnic al uzinei sibiene „Independenţa”, unde se dusese să ia contact direct cu realitatea şi cu oamenii muncii, aşa cum prevedeau directivele ideologice ale vremii referitoare la artă şi la artişti. Pânzele respective înfăţişau o serie de „împletituri” de conducte termice, care fuseseră identificate ca atare de către cenzorii expoziţiei, dar care puteau fi orice altceva, inclusiv compoziţii plastice cu tentă abstractă.

 

În acest din urmă mod a interpretat lucrurile şi celebra Peggy Guggenheim, „amanta moderniştilor”, cum i se mai spunea, nepoata lui Solomon R. Guggenheim (cel care a înfiinţat fundaţia cu acelaşi nume), şi fosta soţie a lui Max Ernst, aflată atunci, întâmplător sau nu, în România, în căutare de noi opere care să intre în componenţa impresionantei sale colecţii de artă modernă. Prin urmare, i-a cumpărat lui Neculai Iorga toate cele patru picturi de la Dalles şi a plecat cu ele la Londra, unde le-a expus la Muzeul Guggenheim.

Opera sa degajă o vagă, dar imposibil de ignorat, notă livrescă, fiind încărcată de conotaţii culturale pe cât de complexe, pe atât de oportune, conotaţii pe care cunoscătorii le depistează imediat, determinându-i să-i aplice autorului ei onoranta, de altfel, „ştampilă” de artist-cărturar.

Despre Maestrul Neculai Iorga au scris mulți dintre marii critice plastici al României : Eugen Schileru, Dan Grigorescu, Vasile Drăguț, Alexandra Titu

 

 

Am avut onoarea să îi iau un interviu Maestrului Neculai Iorga la expoziția personală din luna mai a anului 2024, din care doresc să împărtășesc cu Dumneavoastră câteva idei…

 

Maestre Iorga, domnule profesor, pentru că mie mi-ați fost și profesor, mă simt onorat să fiu în expoziția dumneavoastră. Cam a câta?

Expoziția de aici din Galeria…

 

Nu, în general, de-a lungul vieții.

Vreo 45 de expoziții.

 

În câți ani de pictură?

75.

 

Dar câți ani aveți, maestre Iorga, că nu păreți să aveți 75 de ani?

91 și 11 zile.

 

Mulți înainte. Sunteți un fenomen, nu ca longevitate, că mulți pictori trăiesc mult, dar sunteți un fenomen de forță care se vede și în pictura dumneavoastră.

Mulțumesc frumos, te apreciez.

 

Ce reprezintă pictura pentru dumneavoastră?

Viața! Viața! De la cinci ani am pictat, am tot pictat. Bineînțeles că la cinci ani, când am mers la grădiniță, erau niște colegi la grădiniță cu un an mai mari decât mine și i-am văzut că fac niște acuarele. Că în familie n-am avut ceva care să spun că s-a transmis la mine. Nu, n-am avut. În schimb, de la copii ăia de la grădiniță am căpătat plăcerea să fac și eu niște acuarele și niște desene. Ei aveau oarece experiență că erau cu un an mai mari decât mine și atunci, bineînțeles, că i-am imitat. În artă, în toate genurile artei, se practică treaba asta. Se imită ceva, se imită un scriitor, se imită un regizor, se imită un pictor, se imită un cântăreț ș.a.m.d. Deci arta se naște prin artă, chiar dacă este vorba de arta unui copil, unor copii.

 

Cineva spunea că nu-i nimic nou sub soarele picturii. Evident, un mare pictor. Dar uite, aș fi vrut să vă întreb: cum vă alegeți genurile? Pentru că există în expozițiile dumneavoastră, aproape întotdeauna, la cele pe care le-am văzut, cel puțin două direcții: cea care tinde către suprarealism și cea cu un expresionism colorat foarte frumos? Cum împăcați aceste două treburi?

Nu prea am cu suprarealismul treburi. Îl admir pe Salvador Dali, dar eu nu prea am treabă cu suprarealismul.

 

Am greșit nu suprarealism, o zonă nonfigurativă.

Sunt niște invenții pe care le fac. Adică eu nu lucrez numai ce văd în natură, cu asta am început, adică copiam o serie de artiști din cărți și asta cred că este o treabă care mi-a fost de folos. Pentru că am pornit de la niște imagini care erau bine construite. Dar am pornit de la naivitate, pentru că eram copil și pereții de la calcanul caselor unde stăteam noi, la Galați acolo, tata îmi cumpărase cretă de-asta școlară și cu creta aia eu desenam pe acești pereți. Până când tata a rămas impresionat de mâzgălelile mele și era prieten cu maestru Camil Ressu, maestru Camil Ressu acuma atunci era un tânăr care era prieten cu tata și care participa la concursurile de înot Brăila – Galați, Galați – Brăila, la înot. Și tata fiind de aceiași vârstă cu Camil Ressu i-a spus: „Măi, Camil”, așa se vorbește între oamenii de aceiași generație. „Măi, Camil, vino să vezi ce mâzgălește fi-miu pe pereți”. Și a fost încântat și tata i-a zis: „Ia-l măi puțin și instruiește-l”. Domnul Camil i-a spus: „Măi eu vin aici pentru 10-12 zile la soru-mea în vizită, la Galați, dar eu stau la București, dar n-am cum să-l instruiesc pe fiul tău, eventual să-i văd o mapă cu niște planșe. Dar rezolvăm noi altfel”. Și m-a luat și pe mine, împreună cu domnul Camil și cu tata și am mers la pictorul Nicolae Mantu, pictor gălățean care făcuse studiile de artă la Paris și la München împreună cu Camil Ressu. Deci erau prieteni foarte buni. Și domnul Nicolae Mantu picta, el era pictor, nu desenator, pictor, desena rațe, gâște, pisici, cai ș.a.m.d. adică ne potriveam tematic. I-a plăcut treaba asta și săptămânal îmi spunea: „Pentru săptămâna viitoare vii cu 10 planșe făcute cu pisici”, pentru altă săptămână zicea „Vii cu rațe”.

 

Și așa a început povestea care durează de 70  de ani.

De 78 de ani.

 

V-aș pune o altă întrebare. Cum vă alegeți subiectele?

De plăcere. Sunt subiecte care pornesc de la peisaj, sunt subiecte care pornesc de la cetate, de la un oraș. De exemplu, am avut o bursă în Italia un an de zile, bursă italiană, nu română. Am hălăduit toată Italia, plus că bursa fiind foarte generoasă mi-am permis să vizitez toate țările dimprejur: Spania, Elveția. Deci unele lucruri sunt pornite de la frumusețea elementelor pe care le găsesc în natură. Altele le deduc și le inventez sau le schimb partea asta ușor fotografică și le duc către ceea ce mi se pare mie că poate să fie culoare. Pentru că, până la urmă, pornești de la construcții, pornești de la desen, dar pentru mine esența este culoarea.

 

Cum spunea Tonitza: „Pentru mine, întâi și întâi e culoarea”.

Bineînțeles că am iubit la fel de mult figura umană. Mai ales că în facultate am avut tot niște…, era perioada aia comunistă, și trebuia să fim cât mai realiști, dar era și necesitatea de a fi în concordanță cu ceea ce trebuie să înveți într-o școală de artă.

 

Aș face o observație. Unul dintre lucrurile care mă impresionează pe mine – și sunt convins că remarcă multă lume în pictura dumneavoastră – este faptul că există o dinamică. Totul e în mișcare. Surprindeți foarte frumos caii în mișcare, surprindeți un corp omenesc în mișcare, surprindeți zborul. Deci mereu e acest dinamism care e foarte greu de redat în pictură și el este o achiziție a ultimelor două secole. N-a existat în pictură să spunem, mai clasică.

A existat ceva. Eu am găsit destule surse de inspirație din pictura secolelor XVIII, XIX. Și care dădeau dovadă nu numai de portrete fotografice, erau oameni care au iubit mișcarea pentru că au existat fel de fel de compoziții din astea. Dar cel mai mult mai inspirat Brâncuși. Brâncuși care era sculptor eu sunt pictor, dar ideea lui, vedeți că câte un sculptor, cum a fost Brâncuși, care e de fapt un mare gânditor, un mare filosof, a gândit pasărea ca ceva care se înalță, care se mișcă. Nu l-au interesat păsările și nici personajele cu pene, cu nu știu mai ce, a curățat tot ambalajul ăsta pe care-l au și oamenii și păsările ș.a.m.d. și a ajuns la esență, forma asta care se ridică și care sugerează tentația omului de a se desprinde de realitatea uneori urâtă și să se ducă spre alte sfere mai superioare, mai aproape de spirit decât de materii. El chiar spunea despre sculptorii care modelau, chiar îi ura spunea că fac biftec. El era și vegetarian, ca și Theodor Pallady. Vezi că unii dintre artiști și felul în care se comportă în viață, se comportă față de ei își cruță organismul în așa fel încât să poată să se hrănească cu legume, cu fructe.

 

 

Aș vrea, dacă sunteți de acord, să vorbim puțin de câteva din picturile din această expoziție care pe mine m-au impresionat foarte tare.

Care anume?

 

Haideți întâi să ne uităm la cea lângă care ne-am așezat pentru că nu am ales întâmplător cadrul.

Calul l-am iubit. Acuma poate că n-ar trebui să fac așa legătură cu bunicul. Bunicul era podgorean și la serviciile pe care avea nevoie să le facă la podgorie acolo se slujea de patru cai. Patru cai. Eu aveam opt ani – zece ani, mă duceam vara și stăteam la bunicul că la fiecare podgorie avea patru podgorii, era chiabur. Noi am înțeles că chiabur este un dușman al poporului. Dar chiabur vine din limba turcă care înseamnă om gospodar. Deci bunicul era un om gospodar, un om harnic și care făcuse o podgorie cu viță roșie, o podgorie cu viță rozé ș.a.m.d. De aia avea succes. Veneau patronii de restaurante din Ploiești, din București, din Brașov ș.a.m.d., veneau la el, la Galați și cumpărau vin pentru că puteau să aibă o diversitate de vinuri. Deci era un tip inteligent, așa un fel de Ștefan cel Mare, moș Ghiță. Că toată lumea îi spunea moș Ghiță Zarzăr, că în fața casei lui crescuse un zarzăr și deci îi spuneau moș Ghiță Zarzăr. Deci caii ăștia care îi avea el cu care-și făcea treburile la podgorii mi-au plăcut de când eram mic. Mă duceam cu băieții, cu grăjdarii la Dunăre sau la Siret să spele caii, mă duceam și  eu, călăream caii, treceam apa, ăia se speriau să nu cad în apă după cal. Deci a fost o bucurie. Sigur că mi-au plăcut și pisicile, și câinii, și păsările ș.a.m.d. dar cel mai mult mi-au plăcut caii.

 

Mișcarea pe care o redați atât de bine.

Maestre, unul din subiectele dumneavoastră des întâlnite sunt nudurile. Acest nud, de exemplu, mă impresionează foarte tare pentru că este la limita picturii monumentale. Are dimensiuni foarte mari, sunt linii foarte ferme și lucrurile astea dau o mai mare valoare volumului, nu sunt foarte multe culori și asta subliniază o dată în plus…

Bine acuma în multe dintre tablourile mele primează linia, primează linia pentru că eu iubesc la fel de mult și culoarea, dar iubesc și linia, desenul. Deci am pornit la reprezentarea acestei doamne, e o fostă elevă de-a mea, profesoară de matematică, care era o frumusețe de femeie și care mi-a plăcut și bineînțeles am pornit de la linie și pe urmă am adăugat câteva pete dar care să nu știrbească din frumusețea desenului.

 

E foarte frumos, e la limita ??? într-un fel, dar are forță picturală deosebită, pe mine m-a impresionat foarte tare. Aș trece acum la alt subiect, la portretele dumneavoastră.

Aici e portretul lui Picasso.

 

Da, știu, e ușor de recunoscut.

Îl iubesc foarte mult pentru că este un novator în pictura modernă universală. Autoportret, la diferite vârste, la diferite momente din viața mea, când eram puțin mai timid, mai necăjit, dar autoportret, mai obraznic. Dar mie mi-au plăcut și fetele care erau un grup de mureșence care cântau. Și de aici, din fotele lor de la corul ăsta, era un grup solistic vocal.

Ca izvor, desen, aici într-o zi mă aflam la micul dejun la bucătărie și bineînțeles că așa mi-a venit în minte neapărat să fac un cap de cal și l-am făcut pe șervețel.

 

N-aveați decât 90 de ani când ați făcut, da, 2023.

Eu lucrez și acuarelă, și pastel, și asta e cetatea Elisada din Dobrogea.

E un pastel frumos.

E un pastel frumos, delicat.

Aici o doamnă la plajă.

 

Și aici din nou un desen în peniță.

E Ioan Bogdan Ștefănescu, fiul actorului Ștefănescu. Foarte bun.

Ăsta e un peisaj în care am surprins, ca să zic așa conjurul de la construcție față de cerul foarte luminos.

 

Pentru că ați vorbit de Italia iată aici o foarte frumoasă Veneție care, de asemenea, m-a impresionat foarte tare.

Un prim-plan în care gondolele sugerează… vedeți că eu nu prea folosesc adâncimea asta pe care am învățat-o la școală, la facultate, la domnul Radu Teodoru ci folosesc aceste… Deci în prim plan apar aceste gondole puternice și în spațiu vine aceasta sugestie.

 

Piața San Marco.

Maestre eu aș vrea să vă mulțumesc în general pentru activitatea dumneavoastră și pentru frumosul pe care-l oferiți, dar aș vrea să vă mulțumesc și pentru ce mi-ați oferit mie, pentru sfaturile pe care mi le-ați dat și pentru faptul că ați fost curatorul expoziției mele din anul 2020, de la Sala Brâncuși, și sper în continuare – mă consider unul din elevii dumneavoastră – și sper în continuare să beneficiez mulți ani de sfaturile dumneavoastră.

Mulțumesc frumos.

 

Și eu vă mulțumesc mult succes și multă sănătate și multă putere de muncă.

 

Ne luăm rămas bun , de la Maestrul Neculai Iorga cu gândul că în pictura din România, pictorul-profesor Neculai Iorga rămâne și va rămâne un reper permanent.

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci