Premierul Ungariei, Viktor Orbán, a prezentat Parlamentului European un discurs destul de convențional cu privire la prioritățile președinției sale la Consiliul European. Fără să realizeze – deși ar fi putut bănui! – că se afla într-o capcană.
De fapt, comportamentul zecilor de europarlamentari de stânga a lăsat puține îndoieli cu privire la ceea ce avea să se întâmple, întrerupând în mod absurd discursul lui Orbán cu o interpretare de doi bani a celebrului imn al rezistenței antifasciste italiene, Bella Ciao. Și, pentru a nu se lăsa mai prejos, președinta Comisiei, Ursula von der Leyen, s-a avântat într-una dintre cele mai extraordinare tirade lansate vreodată de un oficial al UE împotriva liderului în exercițiu al unui stat membru. Nu s-a abținut de la aproape nicio acuzație la adresa lui Orbán.
Liderul maghiar – care opunându-se guvernării comuniste înfruntase pericolul de a fi închis, sau chiar ucis – a fost acuzat că se comportă ca un cal troian al rușilor și al chinezilor în Europa. El a fost descris de către von der Leyen ca fiind cineva care, prin poziționarea sa de partea Rusiei în conflictul ucrainean, dezonorează memoria eroilor revolulției antisovietice maghiare din 1956, fiind acuzat inclusiv de încetinirea creșterii economice a Ungariei.
A fost o șaradă grețoasă. La urma urmei, președinta Comisiei Europene a fost, multă vreme, susținătoarea unei agende antinucleare care a generat crunta dependență a Europei de gazul rusesc, în vreme ce Orbán a susținut energia nucleară fără niciun fel de rezerve și cu mult înaintea eurocraților. Noile sale reactoare Paks II vor asigura independența energetică și competitivitatea generală a Ungariei în următoarele decenii.
Iar în ceea ce privește războiul din Ucraina, superioritatea morală a d-nei von der Leyen este și mai problematică, strategia dumneaei se clatină din încheieturi și toată lumea, de la comentatori la politicieni, s-a dumirit deja de eșecul catastrofal al acesteia. Ea a susținut că negocierile cu Moscova ar echivala cu o capitulare și că Ucraina se va putea folosi de ajutorul militar și financiar occidental pentru a învinge armata rusă. În schimb, Orbán a avertizat – în 2022, în 2023 și până în 2024 – că Rusia nu poate fi învinsă pe câmpul de luptă, că Ucraina nu are resurse pentru un conflict îndelungat și că prorogarea diplomației va slăbi Kievul din ce în ce mai mult. Acum, în octombrie 2024, forțele lui Putin avansează pe front, iar Telegraph-ul britanic recunoaște deschis că „dl. Zelensky și guvernul său sunt pe zi ce trece mai disperați.” Și, așa stând lucrurile, oare cine să fi avut dreptate? Orbán, cu realismul său dur, sau vânzătoarea de piei de cloșcă von der Leyen?
Cât privește aducerea în discuție a anului 1956 și a eroicei revoluții în urma căreia Budapesta a fost aproape distrusă de trupele sovietice… dacă se poate stabili vreo paralelă între atunci și acum, aceasta nu este în niciun caz aceea pe care și-o imaginează președinta Comisiei Europene. Ci, într-adevăr, așa cum s-a întâmplat și în 1956, poporul maghiar s-a trezit asediat de o putere străină care vorbește limba amestecului și a constrângerilor, fiind nevoit să se opună din nou unei viziuni autoritare a progresului universal. E adevărat că Bruxelles-ul nu a trimis tancuri în inima Budapestei, dar asta doar fiindcă nu are niciunul la dispoziție. Neputința (și nicidecum sfiala sau respectul pentru suvernatitatea națională a țărilor) este singura care mai poate stăvili ambițiile exorbitante ale eurocraților.
Orbán înțelege prea bine acest lucru. În răspunsul său ferm el a subliniat limpede că sarcina lui von der Leyen, conform tratatelor care guvernează oficial Uniunea, era să susțină democrațiile din UE, și nu să se comporte ca un ”berbece politic”. Cu toate acestea, formațiunea din care face ea parte, Partidul Popular European, a mers și mai departe, afirmând că ”a venit vremea ca Viktor Orbán să plece”. Afirmație oximoronică – Orban este liderul Ungariei și națiunea maghiară este singura care ar trebui să aibă un cuvânt de spus în această privință. Or ungurii și-au exprimat foarte clar opinia oferindu-i, începând cu 2010, patru supermajorități. Ultima dată, acum doi ani, premierul a observat, bucuros, că victoria sa a fost ”atât de evidentă încât putea fi văzută și de pe lună, cu atât mai mult de la Bruxelles”.
Văzută putea fi, într-adevăr, dar nu și acceptată. Încă de la înfrângerea prilejută de referendumul pentru Brexit, din 2016, eurocrații și-au văzut imperiul amenințat și în declin. Intransigența răzbunătoare pe care au manifestat-o față de extrem de rezonabila Theresa May a fost ca un vaccin menit să-i descurajeze pe alți dizidenți. Asediul intolerabil, ilegal și nemărginit de ipocrit la care a fost supus guvernul conservator polonez condus de PiS a fost conceput pe baza aceleiași rețete.
La fel ca odinioară, sovieticii, clasa managerială europeană înțelege suveranitatea națională ca fiind ceva învechit, care trebuie distrus. Și atâta timp cât vor fi nevoiți să îi mai suporte măcar vestigiile, eurocrații o consideră drept ceva condiționat, tolerabil doar în condițiile stricte ale unei supuneri totale și tăcute. Ei nu privesc acest lucru doar prin prisma preferințeor ideologice; este o necesitate practică.
Vorbim despre chiar principiul enunțat de propagandistul Serghei Kovalev, într-un articol din Pravda anului 1968, și intitulat Suveranitatea și obligațiile internaționale ale țărilor socialiste, principiu care a constituit baza a ceea ce mai târziu va fi cunoscut la nivel internațional ca doctrina Brejnev.
Liderul sovietic, care a detaliat chestiunea la doar câteva săptămâni după publicarea textului lui Kovalev în portavocea Partidului Comunist, a explicat că atunci ”când forțele care sunt ostile socialismului încearcă să îndrepte dezvoltarea unei țări înspre capitalism, aceasta devine nu doar o problemă a țării în cauză, ci și o problemă comună, o preocupare a tuturor țărilor socialiste.” Dacă am înlocui ”socialismul” cu ”consensul liberal de guvernământ” și capitalismul cu ”suvernaitatea” – sau, mai degrabă, după cum ar spune mass media globalistă, cu ”extrema dreaptă” sau cu ”iliberalismul” – ideile lui Kovalev ar putea fi reiterate, fără nicio problemă, și de von der Leyen, în filipicele ei anti-ungare.
În ceea ce privește Polonia, Bruxelles-ul a avut, până în cele din urmă, noroc. Guvernul conservator al lui Mateusz Morawiecki a fost într-adevăr răsturnat, iar provocarea neortodoxă la adresa stabilității ideologice a blocului a fost rezolvată cu succes. Nu este așadar de mirare că establishmentul bruxellez a căpătat curaj. Campania lor furioasă a fost lansată pentru că au început să simtă miros de sânge – cu atât mai mult cu cât omul lor, fosul aliat al lui Orbán, Peter Magyar, stă bine în sondaje. Prim ministrul Ungariei nici măcar nu exagerează cine știe ce atunci când susține că Bruxelles-ul plănuiește să îl răstoarne de la putere, punând la cale o lovitură de stat împotriva guvernului său.
Obligați să se confrunte cu o Comisie europeană revanșardă, ungurii trebuie să fie în gardă. Dorința lui von der Leyen de a acționa ca un gardian al purității ieologice liberale – mai degrabă decât ca un garant al legalității europene, așa cum îi cer tratatele – nu este doar o amenințare iminentă la adresa unei democrații central europene, ci consolidează un precedent al activismului instituțional al UE și al unui intolerabil intervenționism străin. Într-adevăr, dacă ideea de unitate europeană a Comisiei este vasalizarea națiunilor europene, nimeni nu ar trebui să fie prea surprins dacă, la fel ca în 2016, unele dintre acestea ar opta pentru ieșirea din Uniune.
Rafael Pinto Borges este fondator și președinte al Nova Portugalidade, un think tank conservator cu sediul la Lisabona. Politolog și istoric, a scris în numeroase publicații naționale și internaționale.
Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă
Sursa: aici
