Despre întuneric și lumină
Amos Oz este, chiar dacă fizic în altă dimensiune (1939-2018), unul dintre scriitorii contemporani dragi mie.
Cartea aici de față este o poveste care poate părea, la prima vedere, pentru copii. Dar nu e. E mai degrabă una de trezit adulții.
Într-un sat trist și șters, înconjurat de munți și păduri, izolat de lume, s-au născut și au crescut Maia și Mati. Până aici nimic neobișnuit. Doar că în această așezare nu mai există vietăți ( în afara de oameni) de multă vreme. Doar câțiva săteni își mai amintesc cum arătau câinii, pisicile, păsările, peștii, insectele …
Ceilalți preferă să accepte această realitate și să se închidă în case de cum se lasă seara, punând toată această nenorocire pe seama lui Nehi, o creatură misterioasă care locuiește în pădure și cu care sătenii își sperie copiii.
Cei doi copii, Maia și Mati sunt însă fascinați de taina întunericului și decid să se aventureze dincolo de granițele stabilite de adulți pentru a afla adevărul.
Dincolo de toate elementele de basm care se văd la suprafață, cartea este despre frica de necunoscut și de singurătate versus curajul entuziast, despre intoleranță în opoziție cu acceptarea a ceea ce este diferit, este despre compasiune și speranță.
Cei doi copii descoperă lumina din întuneric, într-o grădină ” splendidă și umbroasă” în miezul pădurii.
„O pace adâncă a umplut pieptul lui Mati, o liniște pe care nu-și amintea s-o mai fi simțit vreodată până atunci, cu excepția, poate, a celei pe care i-o producea amintirea care stătea îngropată la rădăcina memoriei lui, amintirea faptului că a fost cândva un prunc curat și bine hrănit, care-și închidea ochii învăluit în dulceață, adormind în brațele mamei, în timp ce vocea acesteia îi fredona, plină de căldură, un cântec de leagăn.”
Un fel de cădere în Paradisul demult pierdut de toți și regăsit prin inocența, încrederea și dorința de cunoaștere a celor doi.
” Am mai fost odată aici, toate astea mi s-au mai întâmplat o dată, am fost aici și am uitat totul, și nici acum nu-mi aduc aminte ce anume s-a întâmplat. Dar cu siguranță îmi aduc aminte că am uitat. ”
Nehi, demonul muntelui este de fapt înțeleptul din grădina fermecată care îi învață pe cei doi despre ne-teamă, despre iubire și respect și adevăratele valori.
” Unele animale au și cuvinte care seamănă foarte mult cu rugăciunile noastre: au cuvinte de mulțumire pentru lumina soarelui, pentru adierea vântului, pentru ploaie, pământ, plante, lumină, căldură, hrană, mirosuri și apă. Au cuvinte chiar și pentru doruri. Însă nu există în limbile animalelor nici măcar un cuvânt care să batjocorească sau să umilească. Pur și simplu nu există „…”În clipa în care au ajuns la marginea pădurii, în locul din care se puteau vedea primele case din sat, Nehi le-a spus: … vă rog să aveți mare grijă să nu vă molipsiți și voi de boala umilirii și a batjocurii… Vorbiți cu cei care insultă sau chiar cu cei care lovesc ori se bucură atunci când sunt martori la necazul altcuiva.[…] Și nu uitați. Nici atunci când veți crește și veți deveni oameni mari, poate chiar părinți ai propriilor copii, nu uitați.”
În concluzie, priviți cu inima atunci când răsfoiți paginile acestei cărți și lăsați-vă fermecați.
