Așa cum spunea filosoful George Steiner, cultura și istoria modernă a Europei nu pot fi înțelese pe deplin în lipsa cafenelelor. ”De la cafeneaua preferată a lui Pessoa din Lisabona, până la cafenelele din Odessa frecventate de gangsterii lui Isaak Babel” – scria el în Ideea de Europa – ”cafeneaua este un loc al întâlnirilor și conspirațiilor, al dezbaterilor intelectuale și bârfelor, al hoinarilor, poeților și filosofilor. Și totuși, cafenelele încep să dispară. Pe întreg continentul, cafenelele, pub-urile și cluburile de noapte se închid într-un ritm alarmant. Oare unde se mai adună acum intelectualii, conspiratorii, îndrăgostiții și poeții?

Astăzi, în Franța, există cu 70% mai puține cluburi de noapte decât în ​​anii 1980, iar În Regatul Unit s-au închis peste 30% dintre localurile de acest fel. În Italia, mai funcționează doar jumătate dintre cele care existau la sfârșitul secolului trecut. Cafenelele care odinioară reuneauu elita intelectuală și artistică – cum ar fi Café Comercial din Madrid, Café Griesteidl din Viena sau Columna lui Hercule din Londra – s-au închis în ultimii 15 ani. Un local istoric, precum Caffè Florian din Veneția, este amenințat de pericolul închiderii, după ce vânzările au scăzut cu 80% în timpul pandemiei și după ce, ulterior, a fost nevoit să îndure ceea ce managerul lui numește o „moarte lentă”.

Am vizitat, acum 20 de ani, Caffè Florian, cea mai veche din Italia. Tăvi de argint, scaune și pereți de catifea, migdale proaspăt prăjite… Prețul unui pahar de rom era destul de piperat, totuși l-am plătit cu bucuria de a mă afla în acel loc care radia istorie și cultură. Pe vremea aceea, turiștii neciopliți împărțeau același spațiu cu domnii în vârstă, obsedați de științele umaniste, care veneau să-și savureze băutura de sâmbătă, îmbrăcați în cele mai bune haine ale lor – așa cum au venit în fiecare săptămână a ultimei jumătăți de secol, și așa cum veneau și părinții lor, dimpreună cu celebritățile de pe atunci. Nu este vorba că generațiile mai tinere socializează în altă parte, ci mai degrabă că universul lor social s-a micșorat până la un punct de o îngustime infinită, excluzând total întâlnirile spontane care, erau cîndva sarea și piperul vieții de noapte a Europei. Studiile indică faptul că tinerii preferă acum să se distreze acasă, singuri sau într-un cerc restrâns de prieteni apropiați, limitându-și interacțiunile cu ceilalți la spațiile digitale.

Steiner făcea o distincție între vechile cafenele europene, pub-urile englezești sau irlandeze și „barul american”, un „sanctuar al luminii slabe, chiar al întunericului”. El prețuia vechile cafenele europene ca pe niște martori ai istoriei și literaturii, desconsiderând oarecum „țesătura psihologică impregnată de sexualitate” a barurilor americane. Steiner deosebea localurile din Europa de acelea din restul lumii, cu diferitele lor prețuri și stiluri de viață. Barul european se naște din proximitate, din familiaritate și, asemenea unui club privat, păstrează adesea un anumit mister. El credea că închiderea barurilor americane nu ar influența în niciun fel literatura, istoria sau politica țării. Cu totul altfel stau lucrurile în Europa, a cărei energie vitală se stinge încet, odată cu închiderea cafenelelor și a pub-urilor.

Ar fi o greșeală să reducem criza industriei ospitalității la simpla dispariție a consumului de alcool, a fumaului și a flirtului – deși toate acestea fac parte din viață și ne umanizează. Tendința actuală către izolarea domestică, evitarea străinilor, ratarea oricărui prilej de a se familiariza cu perspective diferite asupra vieții și societății, precum și a conversațiilor spontane are efectul opus: dezumanizează.

Dispariția cafenelelor nu este comparabilă cu închiderea vechilor magazine care închiriau videocasete, a declinului cinematografelor, sau a dispariției sălilor de jocuri video. Aceste modalități de petrecere a timpului liber s-au mutat în alt spațiu: acum există platforme de streaming, jocuri online și console. Cafenelele și barurile nu pot fi înlocuite în același fel – ele au fost vreme îndelungată piloni ai vieții sociale europene și canale pentru schimb cultural: de la concerte la lecturi de poezie, de la întâlniri la simpla conversație întâmplătoare, care are darul de a-i încânta pe toți cei din jur.

Barurile europene au fost și rămân întotdeauna locuri ale unei bucurii imense. Samuel Johnson îi spunea biografului său, James Boswell, că „nu există nicio casă privată în care oamenii să se poată distra la fel de bine ca într-o tavernă din capitală. Doar într-un asemenea loc poate exista o asemenea eliberare generală de anxietate… niciuna din născocirile omenești nu poate produce atâta fericire precum o tavernă sau un han bun”.

În această vară, în timp ce exploram arhivele istorice ale Televiziunii Spaniole, am dat peste un talk-show din anii 1980, prezentat de actorul spaniol Fernando Fernán Gómez, în cadrul căruia câțiva intelectuali discutau despre dispariția rapidă a întâlnirilor culturale din marile cafenele ale Europei – un subiect abordat de mulți scriitori și artiști. Aceștia susțineau

că tinerii sfârșitului de secol XX au început să fie plictisiți de conversații și să prefere pub-urile cu muzică tare, unde orice discuție devine imposibilă. Această dezbatere era pătrunsă de tensiunea intergenerațională obișnuită, reflectând însă și o schimbare reală: întîlnirile din cafenele erau pe cale de dispariție, iar viața de noapte începea să se schimbe total. Între timp s-a ajuns, însă, la punctul terminus al acestei prefaceri.

După 2025, perspectivele devin și mai sumbre. Au început să dispară chiar și formele de socializare care au apărut în anii 1980, 1990 și începutul anilor 2000.

Unele asociații și sindicate din domeniul ospitalității, impulsionate de politici intervenționiste popularizate de social-democrația din UE, solicită consiliilor locale și guvernelor să salveze industria de ospitalitate. Olanda și Germania au implementat soluții pentru a proteja viața de noapte locală, ca pe un bun cultural, canalizând ajutorul public. Cu toate acestea, protecția statului distorsionează adesea aceste activități și descurajează inițiativa privată, condamnând localurile la închidere imediat după sistarea finanțării publice. Nu este o soluție adevărată.

Mulți conservatori se concentrează mai mult pe declinul obiceiului de a citi, decât pe închiderea pub-urilor, dar trebuie să ne amintim: acestea nu sunt doar locuri unde poți merge să te îmbeți. Sunt simboluri culturale, catalizatori ai legăturilor sociale, de vecinătate și ai schimburilor culturale, încă din secolul al XIX-lea.

Dacă ne uităm la cauze, cea dintâi este reprezentată de carantinele impuse de guvern în timpul pandemiei. Măsurile excesive și neștiințifice au distrus afacerile din domeniul ospitalității timp de luni de zile, ”reeducând” tinerii și obișnuindu-i să-și petreacă timpul liber acasă.

Cei suficient de mari pentru a începe să frecventeze pub-uri și cluburi au descoperit o alternativă mai comodă, mai ieftină și, în cele din urmă, satisfăcătoare – sau, cel puțin așa își imaginează ei.

A doua cauză este lipsa siguranței publice. Realitatea „globalistă și multiculturală” a Europei a transformat sute de cartiere urbane în locuri în care ieșitul singur noaptea prezintă riscuri serioase. Unele orașe franceze au impus chiar și restricții de circulație copiilor sub 16 ani, deoarece siguranța nu le mai poate fi garantată.

A treia cauză este sărăcirea tinerilor – un fenomen în mare parte ignorat de factorii de decizie din UE, deoarece ar necesita măsuri pe care social-democrații sunt reticenți să le implementeze, cum ar fi angajări mai flexibile, sau reguli mai stricte pentru indemnizațiile de șomaj.

Steiner a murit crezând că își putea regăsi oricând patria stând la o masă într-o cafenea și citind o carte. Harta cafenelelor istorice pe care a descris-o a fost salvată, parțial, de Consiliul Europei, care evidențiază acum cafenelele importante din Italia, Spania, Portugalia, Grecia și Austria. Nu toate sunt cu adevărat istorice, și lipsesc unele dintre cele mai importante, dar așa este politica. Vizitarea vechilor cafenele oferă o licărire de melancolie: ele sunt acum instituționalizate și conservate ca niște muzee, pentru că, în sălbăticia de azi, nu mai pot supraviețui singure.

Itxu Díaz este un scriitor, jurnalist și umorist politic. A scris 10 cărți pe subiecte diverse, precum politică, muzică și aparate inteligente. El este colaborator al The American Spectator, The Daily Beast, The Daily Caller, National Review, First Things, American Conservative, The Federalist și Diario Las Américas din Statele Unite, precum și editorialist la mai multe reviste și ziare spaniole. A fost, de asemenea, consilier al Ministerului Educației, Culturii și Sportului din Spania. Cea mai recentă carte a sa este I Will Not Eat Crickets: An Angry Satirist Declares War on the Globalist Elite.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici