Tudor Păcuraru – Amintiri (II)

Instantanee din anii `80

De ani buni, autobuzele veneau rar: nu numai că erau rablagite, dar se mai şi făcea economie de motorină. La indicaţia „conducerii superioare de Partid şi de Stat”, se montaseră pe acoperişurile lor câte doi cilindri de tablă, „instalaţii de biogaz”, şi se presupunea că în marea majoritate a timpului transportul în comun funcţiona pe ipoteticul combustibil ecologic – de aceea alocaţiile de motorină fuseseră drastic reduse. Întrucât „instalaţiile” erau simplă butaforie, autobuzele mai mult stăteau în garaj din lipsă de carburant.

Aşa că o luam prin Parcul Herăstrău, de la Sahia până la Pavilionul „H” – deşi în urma multiplelor amnistii din ultimii ani, devnise cam periculos: încă se pomenea cazul lui Ştefan Voitec, traseist social-democrat ajuns mare lider comunist, pe care borfaşii proaspăt graţiaţi de Tovarăşu îl lăsaseră fără palton şi-l mai şi trăseseră de barbă. Faptele se petrecuseră cu un an mai-nainte, chiar pe aleea spre care mă îndreptam, cu speranţa că tâlharii nu se trezesc atât de devreme.

Cu aceste gânduri, nici n-am simţit când am ajuns în redacţie. Spre marea mea mirare, colegii erau veseli nevoie-mare: Traian Radu tocmai primise un pachet din străinătate.

Înalt, svelt, brunet şi spătos, Traian era fără îndoială un bărbat arătos. În plus era holtei! În pofida figurii sale boeme – cu plete şi barbă, semăna mai curând a artist plastic decât a editor – era un om rezervat şi, deşi părea totdeauna mai serios decât se cuvine, cei care-l cunoşteau apreciau nonconformismul său bon-enfant. Totuşi, îi ieşiseră şi lui bârfe: că ar fi încurcat de ani buni cu Mitzura Arghezi. De ca şi cum ar fi un păcat să fii în relaţii bune cu descendenţii scriitorilor pe care-i publici: Traian Radu se afirmase drept cel mai de seama specialist în opera lui Tudor Arghezi,fiind autorul superbei ediţii critice a bardului de la Mârţişor. Evident această capodoperă de-o viaţă n-ar fi fost cu putinţă dacă Traian n-ar fi avut acces la manuscrise – adică foarte bune relaţii cu Mitzura. Ceea ce era, în sine, o performanţă: dânsa era o adevărată doamnă, dar avea suflet de tigroaică.

Am cunoscut-o pe doamna Arghezi în iarna ´88 – ´89, când Traian m-a rugat să-i remediez dânsei o pană la maşină. Se dizolvaseră clapetele pompei de benzină, made in Scorniceşti. Le-am schimbat, apoi beneficiara a dorit să facă un test. Am făcut greşeala să accept invitaţia! A ieşit din garaj şi, în nici o sută de metri, avea deja suta la oră. Ajunsă în capătul străzii Zambaccian, a întors în derapaj controlat, apoi a băgat Dacia înapoi în garaj în viteza a treia, frânând la milimetru. Am coborât verde la faţă, spre marele haz al lui Traian, care „uitase” să-mi spună că marea pasiune a doamnei erau raliurile! Viaţa alături de dânsa trebuie să fi fost o aventură permanentă, dar şi un neîncetat sacrificiu pe altarul ediţiilor argheziene…

Oricum Traian nu băga în seamă bârfele – poate fiindcă nu prea le auzea. O setare greşită a unui aparat de fizioterapie – caz flagrant de malpraxis! – îl lăsase aproape cu totul fără auz, încă din studenţie. Deficienţa ar fi fost corectabilă, măcar parţial – dar în România acelor ani nu se mai importau nici măcar baterii pentru aparatele auditive. Le obţinea pe sub mână, de la diverşi cunoscuţi din străinătate. Aşa că, pentru Traian, cea mai mare parte a zilei era scufundată în tăcere. Îşi îndura handicapul cu stoicism, mai mult, cu acea blândeţe senină pe care ţi-o pot da numai anii mulţi de frecventare a poeziei bune.

De obicei, Traian primea mici pacheţele de la relaţiile sale din străinătate: o ciocolată şi două-trei cutii cu baterii pentru aparatul auditiv. De astă dată însă era ditamai lada de carton!

Uite, mi-au pus un kil de zahăr, unul de făină, două săpunuri …

Pe măsură ce scotea minunăţiile din ladă, Traian le înşiruia pe birou. Ajuns la săpunuri, le-a mirosit:

Cam de rufe săpunul, dar tot e bun! Uite şi o pungă cu detergent… Cred că ăsta e ulei… e de măsline!

Apuc să arunc o privire mai atentă asupra micii băcănii: pe pachet scria mare AIDE HUMANITAIRE / HUMANITARIAN RELIEF. Unul dintre cei mai de seamă editori ai României ajunsese să trăiască din ajutoare umanitare!

Le scrii – am adresa! – şi le explici, în franceză, că eşti sărac, o duci greu. Nu trebuie să te întinzi mult, că ştiu şi ei ce e la noi în ţară…

Mi-e tare ruşine, dar mă străduiesc să nu se vadă, ca să nu le stric bucuria colegilor. Dealtfel am alte lucruri mai importante de făcut. La etajul şase tocmai se formează coada la bufet, trebuie să mă duc să-mi ţin loc, sau nu mai am nicio şansă să găsesc ceva de mâncare. Iar cum acasă maică-mea a gătit nutrie, e musai să prind rând la bufet.

A, ce-i cu nutria? Păi nutria e soră cu şobolanul: un chiţcan ceva mai arătos. În rest aceeaşi coadă solzoasă, aceleaşi gheruţe curbate, aceiaşi dinţişori apucăreţi. Ce mai – rozător, ca toate rozătoarele. Aceşti şobolani de lux sunt crescuţi pentru pielicele: au o blană frumoasă, de aceea au şi viaţă scurtă. Cum ajung la maturitate, crescătorul îi sacrifică şi îi jupoaie. Pielicelele merg la tăbăcit, restul se ambalează în saci mari de plastic, se congelează şi se exportă, spre fabrica de mâncare pentru pisici. Pisici occidentale, evident!

Dar nu te pui cu ingeniozitatea românului?! Evident pielicelele sunt numărate atent – dar carcaselor, nimeni nu le poartă grija, se exportă la greutate. Aşa că îţi pui de-o parte două-trei, le duci acasă, retezi capul şi coada solzoasă – să nu mai semene aşa tare a şobolan. Şi le vinzi pe sub mână: tu îţi faci un ban, alţii au ce pune pe masă, la copii.

Nutria fierbe greu: trebuie să o ţii în oală cam de la 1 la 4 dimineaţa. De ce la asemenea ore? Păi tot Bucureştiul găteşte noaptea, când flacăra pâlpâie cât de cât la aragaz. În restul zilei nu poţi să-ţi faci nici măcar un ceai, aşa e de slabă presiunea. Dar să revenim la ale noastre. Carnea are un aspect neobişnuit, e foarte roşie, dar altfel nu-i rea la gust. Anatomia animalului e însă stranie rău: coastele se ţin mai mult în zgârciuri, de aceea probabil şobolanii reuşesc să se strecoare peste tot, prin orice cotlon. Pe mine, detaliul acesta m-a cam scârbit, aşa că spre disperarea alor mei, nu apreciez trufandaua procurată pe sub mână. Singura şansă a zilei e să prind un loc la bufet…

La etajul şase e deja puhoi de lume. Tema zilei: „Circurile foamei”. La Unirii, în Piaţa Delfinului şi în alte trei-patru locuri se ridică, în ritm alert, nişte cupole grandioase de oţel şi beton. Seamănă vag cu clădirea Circului de Stat (căruia toţi îi zic „de Partid şi de Stat”), de aici şi porecla: „Circul Foamei”. Umblă zvonul că aici se vor înfiinţa, chiar din ianuarie 1990, cantinele destinate să pună capăt odată pentru totdeauna problemelor de aprovizionare pe care, de mai bine de patruzeci de ani, regimul de democraţie populară tot nu reuşeşte să le rezolve.

Din ianuarie închid toate alimentarele din Pantelimon. În loc de bani, la chenzină ţi se dau nişte jetoane de plastic şi câţiva lei. În fiecare dimineaţă îţi iei sufertaşul, te duci la „Circul Foamei” din Delfinului, stai la coadă, bagi jetonul în automatul de distribuit supa şi-ţi primeşti porţia de fiertură. Ca la puşcărie, ce mai! Apoi te duci la servici, cu sufertaşul pe autobuz. Cică Tovarăşu a văzut asta în Coreea de Nord, i-a amintit de Doftana, i-a plăcut şi a ordonat să se facă şi la noi. Au şi importat din China automatele de supă…

Lumea se fereşte de comentarii, pozitive sau negative: nu se ştie cine ascultă. Zvonul sec şi privirea spre viitor: Ce e mic, negru şi bate la uşă? În sfârşit, ajung şi eu la tejghea. Muşchiul „Ştefania” (o felie de chiftea, mai mult pâine) s-a terminat de mult. Iau o porţie de spanac cu carne. Lumea o cam ocoleşte: spanacul e plin de nisip, scrâşneşte îngrijorător între măsele. Dar eu am metoda mea pentru a ajunge la râvnita nucă de carne – mai mult slănină: o curăţ bine cu cuţitul, apoi o vâr în gură şi iau repede o înghiţitură de apă. Astfel, reuşesc să înghit urmele de spanac, cu nisip cu tot, după care mă pot delecta cu singura îmbucătură de carne a acelei amieze.

O iau fără tragere de inimă înapoi spre redacţie. În birou, pustiu. Numai doamna Manea e la postul său de veghe, de după uşă:

Au plecat toţi la bufetul de la Agerpres: se dau patrioţi şi calculatoare.

Corect, nu se dau – se vând pe bani. Păi nu e singura expresie pe care ăştia mai tineri n-o pricep. Spre exemplu, fie-mea tot nu pricepe ce-i cu expresia „se bagă marfă”. Unde se bagă? Îmi şi vine să râd uneori. Ce să-i răspund? „La fondul pieţei”? Păsăreasca unor vremuri de mult duse… A, ce-i cu patrioţii? Copite de porc. Afumate, să aibă un pospai de aspect comercial. Restul porcului „fuge peste hotare”, la export, dar copitele, cică „din patriotism”, rămân în ţară şi ajung în galantare… Şi „calculatoarele”? Cap de porc tăiat pe din două. Câte o jumătate de cap de porc, pe cap de editor. Ce ne-am mai face oare fără umor?!

Cei care azi se fac că nu înţeleg cum PCR şi RSR au dispărut la cinci minute după fuga lui Tovarăşu sunt exact acei activişti de frunte care, în anii ´80, trăiau în altă realitate: cea creată cu grijă şi atent întreţinută de Gospodăria de Partid. Adevărul e că răfuiala Tovarăşului cu românii a durat mai bine de un deceniu, momentul Decembrie 1989 fiind doar sfârşitul unei mult mai lungi confruntări. Iar acest război nedeclarat a marcat toată generaţia mea. Abia prin anii 2000 am reuşit să-mi stăpânesc cât de cât panica ce mă apuca, când dădeam de vreun bufet suedez: străinii se uitau cu ochi mari cum umplu farfuria, de ca şi cum urma să sar şi amiaza, şi cina! Era ecoul anilor în care fericirea însemna, de Crăciun, o jumătate de salam de zgârciuri îndoite cu soia furajeră. Şi nu sunt nici pe departe singurul care a rămas marcat: hotelurile de pe litoralul nostru au început să ofere mic dejun suedez abia după 2005, când probabil că şi alţi turişti autohtoni de vârsta mea au reuşit să-şi controleze cât de cât panica în faţa platourilor.

Iar fiica mea se miră că mă cutremur de fiecare dată când deschid o cutie de mâncare pentru pisici. Dacă ar şti ea ce reminiscenţe îmi stârneşte acel miros! Dar mai bine să nu afle vreodată…

Dormisem prost, după ce petrecusem toată ziua împingând maşina. Coada la benzină dura, în mod obişnuit, două zile: începea în piaţă, vizavi de Expoziţie, continua vreun kilometru prin spatele Casei Scânteii, până la Vila Minovici, apoi o cotea la Fântâna Mioriţa şi ajungea, înfine, la benzinăria de lângă Podul Băneasa. Coada se mişca de trei-patru ori pe zi – când era benzină, dar şi electricitate pentru pompele de carburant. E de înţeles de ce cu toţii amânam vizita la benzinărie până rămâneam cu un litru-doi în rezervor, singura soluţie practică fiind să împingi maşina, metru cu metru, de-a lungul întregului traseu, păstrând ultimii stropi de combustibil pentru a urca rambleul abrupt al staţiei.

Evident toţi cei de la coadă chiuleau de la serviciu: păi ce să facă, să rămână cu tichetele pentru raţia de benzină în buzunar? Eu poate chiuleam mai puţin decât alţii: citeam şpalturile şi făceam corectura volumelor la volan, întrerupându-mă din când în când pentru a împinge maşina încă zece-cincisprezece metri. Era deja luna mai şi, dacă doream să pot pleca în august în concediu la Sarmizegetusa, cum visam, era musai să adun de pe acum benzină pentru drum. Mă întorsesem acasă seara târziu, obosit bine. Iar acum îmi era tare somn: ceaşca de nechezol băută în fugă nu mă ajutase mai deloc să mă trezesc.

Nechezol? O întreagă poveste. Pe la jumătatea anilor ´80, doi tembeli din Anglia publicaseră un studiu, reluat imediat în toate publicaţiile noastre socialiste: cică dacă bei cafea îţi scurtezi viaţa cu cincisprezece-douăzeci de ani. O aiureală: cretinii britanici uitaseră să facă legătura cu fumatul. Subiecţii testaţi nu numai că beau cafea, ci şi fumau la o cafeluţă – iar cancerul la plămâni nu se face de la cafea, evident. Aiureală sau nu, Tovarăşu sesizase imediat o nouă ocazie de a îmbina zgârcenia cu sadismul: de la o zi la alta, cafeaua naturală dispăruse de pe piaţă, în loc vânzându-se un amestec de cafea cu năut, initial 50/50, mai apoi 25/75…

După un an de însemnate economii valutare şi semnificativă creştere a speranţei de viaţă a maselor de oameni ai muncii, Tovarăşu făcuse socoteala că năutul e prea scump, nu-i de nasul românului. În plus, e şi „deficitar”: vine din import. Drept care a fost tăiat de pe lista de cumpărături, iar cam din 1985, rafturile se umpluseră de pliculeţe cu orz prăjit, aditivat cu resturi de cafea. Orz, nutreţ pentru cai – de aici nechezol. Evident amestecul cu pricina nu trezea deloc, iar în acea dimineaţă trebuia să mă trezesc ceva mai devreme, ca să trec pe la Biblioteca Academiei: începusem deja lucrul la albumul Mihai Eminescu – un veac de nemurire şi chiar îmi luam în serios statutul de coautor.

Înfine, mă îmbrac buimac şi o iau spre bibliotecă. Colţ cu Armindenului, arunc o privire să văd dacă automitraliera fusese retrasă de pe strada Puşkin: da, blindatul nu mai e acolo, coloana oficială stă să plece, trebuie să mă grăbesc să prind autobuzul, înainte ca dispozitivul de securitate să blocheze toată circulaţia. Se zvonea că o vrăjitoare ţigancă, Mama Omida, îi prezisese Tovarăşei că ea şi Bâlbu^[1] vor pieri de glonţ – la care măsurile de securitate sporiseră exponenţial, de frica atentatelor. Dar zvonuri erau multe: că are cancer, că are diabet şi că rinichii au început să-i cedeze – numai veşti bune, ca să ne ajute să trecem mai uşor iarna. Da, macabru pe de-a dreptul, dar era care pe care: apucăm noi primăvara sau ne bagă el în mormânt?

O iau pe Heleşteului şi… prea târziu! Miliţienii blochează strada, deci coloana oficială se pornise. Mă opresc, să aştept trecerea coloanei – şi rămân înlemnit: pe dreapta, parcate la trotuar, două limuzine negre, lungi cât un microbuz. ZIL-uri sovietice! Indiferenţi la agitaţia miliţienească din jur, cei doi şoferi – la costum gri fer – le ferchezuiesc într-un mod neaşteptat de artizanal: cu pămătuful de pene şterg caroseria, apoi cu măturici mici de pai se pucă să cureţe mocheta roşie. Preşuri din bucăţi de covor festonate destul de grosolan, care mă uimesc prin modestia lor: par a fi resturi de la remochetarea vreunui culoar. Nu prea cadrează cu imaginea liderilor sovietici, de stăpâni ai lumii. Ori poate n-o duc atât de bine pe cât ar dori să pară?

Profit de popasul forţat ca să arunc o privire: nu, nu sunt limuzine normale, portierele au o grosime de şase degete, şoferii le manevrează cu greu pentru a scoate preşurile. Pesemne şi la ei conducerea e „iubită de popor”… Dar totuşi, limuzine blindate sovietice la Bucureşti? Cumva se pregăteşte o vizită a lui Gorbaciov? Că altă explicaţie nu văd… Îmboldit de curiozitate, mă apropii – mai ales că nu e nimeni să-mi taie calea. Bancheta din faţă are, pe spătar, o strapontină pliabilă – astfel încât în partea din spate încap vreo şase persoane, pe două banchete faţă în faţă. Înafară de această mică stranietate constructivă, alte dotări speciale nu se întrevăd. Mă aşteptam să fie un mic centru de comandă în limuzină – nu părea însă a fi cazul.

Din depărtare încep să se audă sirenele escortei. Trec ca vântul trei antemergători, apoi limuzina lui Tovarăşu – o „Dacie 2000” albastră. De fapt e un Renault 20 autohtonizat, ca să nu se spună că se lăfăie în limuzine străine. Spre marea mea mirare, zăresc pe bancheta din spate silueta unui câine de talie mare.

A trecut tovarăşul Corbu.
Cine?
Câinele lui Tovarăşu.

Nu mai e nimic de spus: trece un tovarăş câine, în limuzină blindată şi gardat de opt maşini de escortă, iar pentru asta au fost scoşi pe traseu sute de paznici şi s-a oprit circulaţia de la Herăstrău şi până în centru, la Palat. Şoferii sovietici se uită unul la altul, cu mutre mirate: vor fi văzut ei multe, dar această scenă suprarealistă pare a-i fi dat gata.

_____

[1] „Bâlbu”, „Gâju” sau „Vienam” – alte porecle de-ale Tovarăşului, pe fondul pronunţiei sale inimitabile…