Colapsul Uniuni Sovietice și declinul actual al Americii se aseamănă în mod remarcabil. Uniunea Sovietică a eșuat pentru că a marginalizat clasa antreprenorială. Statele Unite se clatină deoarece clasa conducătoare a desconsiderat clasa muncitoare, ceea ce a dus la disparități economice extreme și polarizare politică.

În primul său mandat, Donald Trump putea fi asemănat cu Boris Elțin, distrugătorul vechii ordini. În al doilea mandat, Trump ar putea face uz de de cartea câștigătoare a lui Vladimir Putin – un constructor naționalist axat pe problemele interne și reconstrucția bazei industriale a țării.

Ar putea Trump și Putin, împreună cu Xi Jinping, să devină co-arhitecții unei noi ordini multipolare?

Statele Unite și Rusia au mai multe în comun decât ar dori să admită. Așa cum a subliniat futuristul american Lawecnce Taub în anii 1980, ambele țări s-au născut din revoluții împotriva imperiilor europene, având idealuri politice umanitare (libertate și, respectiv, egalitate socială). Și ambele s-au extins prin preluarea pământurilor popoarelor indigene în timpul secolului al XIX-lea.

În plus, atât SUA cât și Rusia sunt state federale și au rădăcini culturale europene. Ambele sunt multiculturale – au populații multietnice – dar sunt dominate cultural economic și politic de un grup principal (WASP/White Anglo-Saxon Protestant în SUA, rușii în Rusia).

Cowboy și cazac

Alexis de Tocqueville și, mai recent, Paul Dukes, în cartea sa, “The Emergence of the Super-Powers” (1970), au făcut și ei paralele între Rusia și Statele Unite.

Dukes a scris că, până de curând, fiecare din ele credea că are un destin și o misiune globală, cealaltă constituindu-se în principalul obstacol în calea succesului. Mai mult decât atât, ele aveau un cult al cowboy-ului / al cazacului, și o tendință similară de a vedea toate problemele politice și religioase în termeni simpliști, alb-negru.

Ambele țări sunt superputeri cu mentalități imperiale. Ele sunt uriașe ca mărime, comparabile ca populație și similare din punctul de vedere al climei, locației temperate și topografiei. Ambele națiuni au arsenale mari de arme și zeci de ani de experiență în exploatarea spațiului.

În anii 1980, Mihail Gorbaciov a vizitat China aflată pe atunci sub conducerea lui Deng Xiaoping. Deng a integrat cu succes principiile capitaliste în sistemul socialist al Chinei, încurajând creșterea economică și menținând totodată controlul central al Partidului Comunist.

Gorbaciov a urmărit o transformare similară prin perestroika (restructurare economică) și glasnost (deschidere politică). Dar îi lipseau sprijinul politic și stabilitatea instituțională necesare punerii în practică a viziunii sale.

În loc de o reformă controlată, politicile sale au accelerat colapsul economic și fragmentarea politică, ducând la dizolvarea Uniunii Sovietice, în 1991.

Eșecul reformelor lui Gorbaciov a deschis calea lui Elțîn, un populist care a valorificat nemulțumirea populației față de conducerea comunistă. În loc să perfecționeze socialismul, Elțîn l-a demontat.

Prin abolirea controlului partidului Comunist, Elțîn și-a propus să facă tranziția Rusiei către o democrație și o economie de piață în stil occidental. Cu toate acestea, rezultatul a fost corupția generalizată, sărăcirea a milioane de oameni și ascensiunea necontrolată a oligarhilor, care și-au consolidat bogăția în detrimentul poporului rus.

Ceea ce a deschis calea unui lider care a reimpus ordinea și a revendicat suveranitatea Rusiei.

Noua ordine a lui Putin

Elțîn a permis oligarhilor să domine clasa politică rusă, dar Vladimir Putin i-a stăpânit și a consolidat puterea în cadrul statului. Strategia lui a combinat naționalismul, controlul economic și, mai ales, suveranitatea națională, care fusese amenințată în perioada Elțîn.

Sub Putin, Rusia s-a reafirmat pe scena mondială, valorificându-și resursele energetice și capacitățile militare pentru a contesta dominația occidentală. Metodele sale autoritare erau controversabile, dar au transformat Rusia dintr-un stat haotic post-sovietic într-o putere formidabilă.

Spre deosebire de Uniunea Sovietică, Statele Unite nu au avut o figură ca Gorbaciov – un lider suficient de influent și de curajos pentru a încerca o reformă sistemică.

Barack Obama a avut ocazia să implementeze reforma, în special în urma crizei financiare din 2008. Cu toate acestea, în loc să încurajeze schimbări structurale, Obama a salvat Wall Street. Această decizie a adâncit inegalitatea economică și a alimentat reacția populistă care a dus la ascensiunea lui Trump la putere.

Prima președinție a lui Trump a avut asemănări cu mandatul lui Elțîn. Ambii lideri au perturbat sistemul politic, au enervat elitele îndătinate și au prosperat pe retorica populistă.

Mandatul său a fost caracterizat de haos, slăbire instituțională și concentrare asupra demontării vechii ordini. Politicile sale – cum ar fi războaiele comerciale, dereglementarea și accentul pe naționalism – au reflectat o respingere de amploare a consensului globalist de după Războiul Rece.

În cel de-al doilea mandat, Trump dorește deja să exercite un control mai puternic asupra aparatului de stat, la fel cum a făcut Putin în Rusia.

Totuși, în ciuda asemănărilor, Trump și Putin sunt diferiți în ceea ce privește relațiile cu cei superbogați. După ce și-a consolidat Puterea, Putin a redus influența oligarhilor Rusiei, asigurându-se că puterea statului rămâne dominantă.

În schimb, Trump s-a aliniat cu elitele cele mai bogate ale Americii, asigurându-și sprijinul bogătașilor care au beneficiat de politicile sale fiscale și de agenda sa de dereglementare. Structura sistemului politic american – unde influența corporativă este profund înrădăcinată – face improbabilă o schimbare fundamentală.

Putin a reușit să centralizeze puterea într-un fel pe care Trump, constrâns de instituțiile și cadrele legale americane, l-ar putea doar cu greu reproduce.

Spre o lume multipolară

O deplasare dincolo de rivalitatea dintre două superputeri, către o lume multipolară, a devenit aproape inevitabilă din mai multe motive, printre care războiul din Ucraina, formarea BRICS, datoria nesustenabilă a guvernului SUA și puterea economică, tehnologică și geopolitică în creștere a Chinei.

Când Trump și Putin, în colaborare cu China, vor rezolva criza ucraineană, ei vor avea ocazia să intre în istorie drept co-arhitecții unei lumi multipolare. Cele trei puteri ar putea modela o ordine mondială globală potrivită secolului XXI.

China se află în poziția unică de a fi integrat cele două ideologii politice principale ale secolului XX – capitalismul și socialismul. Implementând planuri pe 10, 20 și chiar 50 de ani, țara a scos, probabil, un miliard de oameni din sărăcie, a preluat conducerea în majoritatea tehnologiilor celei de-a patra revoluții industriale, care vor modela secolul 21 și a devenit națiunea industrială și comercială indispensabilă a lumii.

Nu fi capitalist sau colectivist; fii și una și cealaltă

Nu fi naționalist sau globalist; fii și una și cealaltă

Nu fi realist sau idealist; fii și una și cealaltă.

Xi l-ar putea cita chiar și pe maestrul daoist Chuang Tzu, care a subliniat capcanele atașării rigide de o identitate, credință sau viziune a lumii:

Fără laude sau blesteme,

Acum un dragon, acum un șarpe,

Te transformi cu vremurile.

Nu accepta niciodată să fii unul și același.

Jan Krikke este un fost corespondent de presă japonez, care a scris pentru numeroase mijloace media, fost director editorial la Asia 2000, în Hong Kong și autorul cărții Creating a Planetary Culture: European Science, Chinese Art, and Indian Transcendence (2023).

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici