Mattias Desmet

Presupun că vă amintiți cum, acum câțiva ani, mass media îi etichetase drept negaționiști și ucigași de bunici pe toți cei care refuzau măștile sau vaccinarea. Apărarea cu orice preț a vârstnicilor, salvgardarea fiecărui minut al vieții lor – asta era tot ceea ce conta.

Iată însă ceva care ar trebui să ne dea de gândit. Săptămâna trecută am dat peste un articol dintr-un ziar olandez mainstream care declara cu emfază că ”mortalitatea excesivă și care persistă într-un mod bizar” vine și cu anumite avantaje, ajutând statul să economisească sutele de milioane pe care altminteri le-ar fi irosit cu îngrijirea acestor oameni. Mi-am verificat calendarul: era, oare, o glumă de 1 aprilie? Dar nu, nu era deloc o glumă.

S-ar putea argumenta, desigur, că acesta este doar un articol. Și că n-ar trebui să facem tam-tam pentru atâta lucru. Să vă mai dau un exemplu. În urmă cu câteva săptămâni, directorul unui fond guvernamental de asigurări de sănătate afirma, într-un articol publicat pe site-ul televiziunii naționale belgiene, că eutanasia ar trebui considerată o soluție pentru îmbătrânirea rapidă a populației.

Exact. Bătrânii costă prea mulți bani. Să-i omorâm, așadar.

Acestea sunt, de asemenea, tot vorbele unui singur om. Totuși, ele n-ar putea fi tipărite cu atâta naturalețe dacă societatea n-ar manifesta un anumit tip de toleranță pentru asemenea mesaje.

Să recunoaștem: există oameni care și-ar dori să scape de vârstnici și ei seamănă bucățică ruptă cu aceia care v-au acuzat că sunteți niște criminali fără inimă, atunci când ați sugerat că măsurile luate pentru ”salvarea bunicii” ar putea mai degrabă să-i dăuneze decât să îi fie de folos.

La o examinare mai atentă, argumentele care, în perioada crizei pandemice, clamau mieros dorința de a-i proteja pe bătrâni, s-au dovedit, de fapt, absurde și pline de cruzime. De exemplu: de ce nu li s-a permis muribunzilor din spitale să-și vadă copiii și nepoții? Oare pentru că virusul i-ar fi putut ucide chiar în timp ce mureau?

Sub pretextul preocupării pentru soarta bătrânilor se ascunde exact opusul. Statul vrea să scape de ei. Și, în curând ar putea să existe chiar un consens în această privință: toți cei care vor să trăiască mai mult de 75 de ani sunt de fapt iresponsabili și egoiști – niște ucigași de nepoți. Ticăloșii ăștia bătrâni ar trebui măcar să plătească o taxă pe carbon.

Dar, până în cele din urmă, nu doar bătrânii ar trebui să moară. Oamenii provoacă schimbări climatice – sunt niște adevărați paraziți care se înmulțesc pe fața pământului. Planeta s-ar simți mult mai bine fără ei.

Cum s-a putut ajunge până aici? Există, oare, o elită care a utilizat un anume tip de propagandă pentru a ne face să gândim astfel? Răspunsul este da, și chiar mai mult decât atât.

Jacques Ellul ne-a învățat că, pentru ca propaganda să aibă succes, ea trebuie să rezoneze cu o dorință profundă a unei părți suficient de mari a populației. Iată ce cred eu: societatea noastră este o societate sinucigașă. Motiv pentru care este din ce în ce mai deschisă propagandei care sugerează că moartea este cea mai bună soluție a problemelor noastre. Așa se explică mulțimea de lunatici care sunt dispuși să intre în război cu Rusia, sau numărul atât de mare al oamenilor cărora nu le prea pasă de ”excesul de mortalitate” și strania persistență a fenomenului, ba chiar au impresia că acesta prezintă anumite avantaje.

Și, gândiți-vă la măsurile anticovid: au distrus economia, au ruinat bunăstarea psihologică a oamenilor, au făcut praf sănătatea și prosperitatea populației. Și toate astea în lipsa unui grad rezonabil de certitudine că măsurile respective ne-ar fi putut proteja de orice. De fapt, mulți oameni au participat într-un mod cvasi extatic la respectarea lor.

Or, exact acestea sunt pricipalele caracteristici ale comportamentului ritualic: nu are scop pragmatic, cere un sacrificiu individual și conduce la un anumit extaz.

Ritualizarea morții se manifestă în forma sa cea mai pură în extinderea la nivel global a practicii eutanasiei controlate de stat, sau a ”morții asistate medical”. Din ce în ce mai mulți oameni doresc să moară, dar nu li se îngăduie să ia singuri decizia, sau să o facă în felul lor. Psihiatrii și psihoterapeuții se află sub o presiune din ce în ce mai mare pentru a raporta fiecare pacient care își exprimă gândurile suicidare. Pentru ca ulterior, aceștia să poată aplica pentru eutanasie.

Dacă ai vrea să mori, ar trebui să treci mai întâi printr-o procedură administrativă care va determina dacă ai acest drept; în cazul în care procedura decide că ești eligibil, statul te va ucide folosind procedura ”corectă”.

Fie că sunt sau nu conștienți de acest fapt, liderii societății au întotdeauna menirea de a orchestra ritualuri. Omul este o ființă simbolică, iar societatea există ca un sistem simbolic comun, în cadrul căruia oamenii desfășoară o practică simbolico-ritualistică comună.

Prin participarea la aceste ritualuri ale morții, un individ arată că existența sa individuală este mai puțin importantă decât existența colectivă. Până în cele din urmă, ritualurile sunt comportamente simbolice prin care un individ își transcende existența individuală.

Ființele umane au nevoie de ritualuri. În special atunci când se simt deconectate și izolate. Și exact asta simt majoritatea oamenilor în această eră a viziunii mecaniciste asupra lumii: că sunt deconectați și izolați. Iată un citat din Aldoux Huxley:

”În ultima sută de ani progresele succesive înregistrate în domeniul tehnicii au fost însoțite de progrese corespunzătoare în domeniul organizării. La mașinile complicate au trebuit să fie adaptate niște aranjamente sociale complicate, menite să acționeze la fel de lin și eficace ca și noile instrumente ale producției. Pentru a se adapta acestor structuri, indivizii au trebuit să se dezindividualizeze, au trebuit să-și nege diversitatea înnăscută și să se conformeze unui tipar standard, au trebuit să facă tot ce au putut pentru a deveni niște automate. Efectele dezumanizante ale supraorganizării sunt accentuate de efectul dezumanizant al suprapopulării. Pe măsură ce ia amploare, industria atrage o proporție crescândă a numărului din ce în ce mai mare de oameni către marile orașe. Dar viața în acele mari orașe nu duce la sănătate mintală (ni se psune că schizofrenia are cea mai ridicată incidență printre locuitorii care roiesc în mahalalele orașelor industriale); și această viață nici nu sprijină genul de libertate responsabilă în cadrul unor grupuri mici și autonome care constituie condiția primară a unei democrații adevărate. Viața într-un oraș este anonimă și, s-ar putea spune, abstractă. Oamenii sunt legați unul de altul nu ca personalități totale, ci ca întruchipări ale unor funcții economice sau, dacă nu lucrează, în calitate de căutători iresponsabili de distracții. Supuși acestui gen de viață, indivizii au tendința de a se simți însingurați și insignifianți. Existența lor încetează să mai aibă vreun scop sau vreun sens.” ( The Brave New World)

Viziunea mecanicistă asupra lumii a pulverizat societatea, a fragmentat-o în particule elementare, solitare ca firul de trestie care nu mai cântă în bătaia vântului. Niciodată până acum lumea nu a mai avut atâta nevoie de ritualuri. Și niciodată nu le-a mai ignorat importanța la fel de mult ca acum. Într-o viziune mecanicist-materialistă a lumii, ritualurile sunt complet lipsite de sens.

Întreaga nebunie a totalitarismului, cu proliferarea nelimitată a regulilor birocratice, care în cele din urmă sufocă întreaga societate, dovedindu-se de o letalitate extremă, reprezintă întoarcerea, în forță, a unui adevăr reprimat: ființa umană este o ființă simbolică, care are nevoie de ritualuri.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Mattias Desmet este autorul ”Teoriei modelării maselor” în timpul pandemiei de covid 19. Este profesor de psihologie la Universitatea Ghent și autor al cărții Psihologia totalitarismului.