Rugăciune pentru Armenia

Părintele Benedict Kiely

Mâncând pește proaspăt, bând rachiu de caise și vinul acelor meleaguri, cu privirile pierdute în largul lacului Sevan, după ce, mai întâi, mă chinuisem, zadarnic, să urc scara abruptă care duce până la biserica antică din vîrful muntelui – așa mi-am petrecut câteva dintre cele mai fericite ceasuri ale vizitei mele în Armenia, în 2019.

Am fost, încă din adolescență, fascinat de cea dintâi națiune creștină a lumii (302 d.Hr.) de muzica, cultura, mâncarea și, desigur, religia acesteia. Dar, de asemenea, și de suferința stranie a poporului armean, care s-a întins de-a lungul câtorva veacuri, culminând cu primul genocid al secolului al XX-lea, comis de Turcia, între anii 1915 și 1917, împotriva armenilor, asirienilor și grecilor ortodocși de pe teritoriul Imperiului Otoman.

Având câte o diasporă în aproape fiecare țară din lume, această mică națiune creștină, oarecum asemănătoare cu cea evreiască, a fost destinată suferinței exilului și persecuțiilor, aflându-se, aproape imediat după convertirea sa la Creștinism, la cheremul unor puteri și forțe uriașe, pe care nu le putea înfrunta singură.

Totuși, asemenea sunetului plângător al dudukului – fluierul despre care se spune că dă glas neasemuit tristeții sufletului armenesc – duhul și ființa națiunii armene au supraviețuit.

Creștinismul este chiar sângele care curge prin venele poporului armean, chiar dacă practica religioasă nu a putut fi întotdeauna ceea ce ar fi trebuit să fie. Participarea la Tainele divine și primirea binecuvântării catolicosului din orașul sfânt Ecimiadzin a pecetluit existența unei continuități creștine neîntrerupte, de la convertirea regelui Tiridates al III-lea, în 301, și până astăzi. Dacă te plimbi prin piața uriașă din Erevan, ai sorți de izbândă să găsești frumoase reproduceri pictate ale unor miniaturi armenești timpurii, laolaltă cu multe alte obiecte de artă populară realizate chiar acolo, și nu chinezării, cum poți vedea prin piețele altor țări.

Totuși, acest popor, cu o cultură atât de puternică, a fost înconjurat, aproape de la început, de dușmani care au încercat, neîntrerupt, să-l șteargă de pe fața pământului. Anul trecut, în ceea ce experții au socotit a fi încă o tentativă de genocid, peste 120 000 de etnici armeni au fost alungați din enclava Artsakh, sau Nagorno-Karabah, aflată în Azerbaidjanul actual, un stat turc cu o istorie foarte limitată[^1]. Această purificare etnică, condamnată de forțele globalismului doar din vârful buzelor, pare să fi întărit pretențiile dictatorului azer Ilham Aliyev, de a controla întreaga Armenie. Aliyev, reales pentru a cincea oară în februarie, cu peste 92% din voturi, o performanță comparabilă doar cu acelea ale remarcabilei ”democrații” a Coreei de Nord, a organizat alegeri anticipate imediat după expluzarea brutală a cetățenilor din Artsakh.

Iar acum, după ani de propagandă și grandomanie, se pare că Azerbaidjanul este gata să invadeze statul-națiune Armenia. În 2012, Aliyev a declarat că Armenia, ca țară, nu are nicio valoare”. Într-adevăr, argumentul statului turc Azerbaidjan este că Armenia, de fapt, nu există, fiind doar parte a unui Azerbaidjan Mare, sau, mai bine zis, a unei Turcii Mari. Aliyev a spus chiar că Erevan, capitala Armeniei, este teritoriu azer.

S-ar zice că un asemenea comportament agresiv, eventualitatea războiului sau a unui masacru și, implicit, a unei probleme masive a refugiaților, ar trebui să se afle în centrul atenției marilor puteri, dar există câțiva factori care umbresc o asemenea prioritate.

Azerbadjianul este bogat în petrol și gaze, asigurând cererile pieții europene. Aliyev a cumpărat bunăvoința multora din comunitatea internațională. În mod tragic, Azerbaidjanul furnizează mai mult de 40% din petrolul Israelului, iar Israelul vinde din plin arme Azerbadjianului, ceea ce este un scandal care trebuie oprit.

Se pare că, în ciuda tuturor prea-cucernicelor conciliabule privitoare la agresiunea rusă în Ucraina, națiunea armeană, săracă, dar posesoare a unei atât de mari bogății culturale, trebuie să se descurce singură. Cum este trasă la răspundere Turcia, membră a NATO, pentru încurajarea obiectivelor azere, care de fapt, sunt obiective turcești?

Poate că a venit vremea să spunem pe nume cacealmalei celor ce vorbesc cu seriozitate despre dreptul internațional, drepturile omului și libertatea religioasă, dar numai atunci când toate aceste idealuri puternice se îmbină în mod convenabil cu propriile lor interese strategice și economice.

Iar dacă, totuși, vreun guvern ar dori să dovedească o minimă echitate și integritate morală, apărând Armenia și salvând această națiune de la o potențială anihilare, nu va avea nevoie de îndelung ironizatul scenariu al ”trupelor la fața locului”. Niciun soldat american sau european nu trebuie să moară pentru Armenia; există așa zisa soluție ”T&A” (trade and aid – comerț și ajutor) și aceasta este cea mai bună cale de a descuraja Turcia și pe Aliyev.

Nu demult, Danemarca a decis să-și trimită toată artileria în Ucraina. Unii ar spune că este un lucru absolut admirabil, iar alții că este extrem de idealist și periculos. Dar, există, oare, vreo țară care face comerț cu Azerbadjianul sau cu Turcia, și care ar fi dispusă la întreruperea oricărei cooperări economice până în momentul în care acestea ar accepta să asigure securitatea și integritatea economică a Armeniei?

Legenda spune (să ni-l reamintim pe Tolkien care era convins că ”există mituri care s-au întâmplat cu adevărat”), că părintele creștinismului armean, Sfântul Ierarh Grigorie Luminătorul, a fost aruncat de către Tiridates al III-lea, într-o groapă adâncă, timp de aproape cincisprezece ani, pentru crima de a fi fost fiul lui Khostrov, cel care i-a ucis tatăl. Apoi, stăpânit de diavol, Tiridates a început să înnebunească, încetul cu încetul, fiind, până în cele din urmă, transformat într-un mistreț. Un înger le-a spus surorilor lui că numai rugăciunile lui Grigorie le-ar mai putea salva fratele. Considerat demult mort, Grigorie a fost scos din groapă, l-a vindecat pe Tiridates, l-a botezat… și așa a început minunatul periplu al Armeniei ca prima țară creștină a lumii.

Toți cei cărora le pasă de propria lor cultură națională, de părtășia creștină și de conservarea statului-națiune, trebuie să ridice glasul cerând salvarea ei din groapa adâncă în care a fost azvârlită. Împreună cu Sfântul Grigorie Luminătorul, ei trebuie să înfrunte mistrețul și să-l îmblânzească.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Părintele Benedict Kiely este fondatorul Nasarean.org, o organizație de caritate care vine în sprijinul creștinilor persecutați.