A fost mai mult decât o finală a Euro 2021, găzduită de miticul stadion Wembley din Londra, cu 67.173 spectatori potrivit UEFA, din care 7.500 de tifosi. A fost o sărbătoare europeană simbolizând speranţa reîntoarcerii la o viaţă normală, după 18 luni de epidemie. S-a contestat, nu întotdeauna cu discreţie, atribuirea semifinalelor şi finalei Euro Londrei, dar şi Italia când a cucerit unicul titlu european în 1968 a fost gazda „patrulaterului”, care a mai cuprins reprezentativele URSS, Angliei şi Iugoslaviei, şi în plus, la sfârşitul prelungirilor cu reprezentativa URSS, pe Sao Paolo, din Napoli, arbitrul partidei, vest-germanul Kurst Tschenscher, a tras la sorţi… echipa calificată, cu ajutorul unei monede. Şi a ieşit… Italia. Duminică seara, Squadra Azzurra s-a impus finalmente pe un stadion ostil transalpinilor, în urma executării loviturilor de departajare. Decepţie cumplită pentru englezi, care după titlul mondial din 1966, deci în urmă cu 55 de ani, n-au mai câştigat niciun titlu major, o decepţie care mai are şi un gust rasist, conferit prin mesajele descumpănitoare la adresa jucătorilor care au ratat loviturile de departajare. Bucurie fără margini pentru Italia. Ca o răzbunare parcă a neparticipării sale le CM din Rusia. Se va comenta mult timp finala unei competiţii, decalată cu un an din cauza pandemiei. Competiţia în sine a fost spectaculoasă, urmărită pe toate continentele lumii, cu multe echipe redutabile. Mai popular decât Churchill, în ziua finalei, selecţionerul Gareth Southgate avea… lumea la picioare (Times). I se va reproşa mereu, cu siguranţă, opţiunea pentru un sistem de joc eminamente defensiv, cu Luke Shaw, Harry Maguire, J. Stones, K. Walker, K. Tripier în linia defensivă, vegheaţi de Calvin Phillips şi Declan Rice, şi doar cu Harry Kane şi Rahem Sterling, epuizaţi de efort în atac, ceea ce a permis Italiei să aibă la un moment, dat prin minutul 70, o posesie de 71%. Interesantă a fost şi fizionomia partidei: englezii au deschis scorul chiar în minutul doi, obligând Squadra Azzurra să iese la joc, şi nu să conserve o stare de fapt. Şi Roberto Mancini, mai consecvent, în privinţa sistemului de joc (4-3-3) cu Chiesa, Immobile şi Insigne vârfuri de lance, Barella, Jorginho şi Veratti în linia mediană, fabuloşii fundaşi centrali Giorgio Chelini (36 ani) şi Leonardo Bonucci (34 ani) a controlat psihic jocul. Ceea ce s-a văzut. Nu s-ar spune că n-a fost îmbrăţişat de noroc, fiindcă trecuse şi de Spania –o frumoasă echipă- (1-1, 4-2 d.l.p.) tot după prelungiri şi executarea de lovituri de departajare. Cum a curs jocul s-a văzut, dar Squadra Azzurra a părut mai vie, mai articulată, deplin determinată, mai sigură pe sine, după egalare. Pentru premierul Boris Johnson, care îşi drapase sediul guvernului (Downing Street) cu drapele ale Angliei, venit în loja stadionului într-un tricou al echipei reprezentative, printre invitaţi aflându-se doar Sergio Mattarella, preşedintele Italiei, actorul Tom Cruise şi fostul internaţional David Beckham, o victorie a Angliei avea simbolistica ei particulară, după Brexit. Nu s-a arătat supărat după finală, judecând după mesajele date. Eterna poveste: cluburile din Premier League, care reprezintă o forţă în competiţiile europene, nu reuşesc să ofere o reală anvergură reprezentativei Three Lions, cu caligrafie încâlcită, şi un psihic deloc de învingător. În 2016 în urma unei catastrofe, prin eliminarea de către Islanda, la 5 zile după Brexit, antrenorul Roy Hudgson era înlocuit cu Sam Alardyce, care va susţine… doar un meci, pentru a fi chemat actualul selecţioner. Presa engleză deplânge la unison înfrângerea, cum a făcut-o şi în 1996, paradoxal nu critică echipa, deşi fostul internaţional irlandez, Roy Keane, estimează că Sako, prea tânăr (19 ani) nu trebuia desemnat ca ultimul executant. În fine, bucuria tifosilor italieni a fost una fascinantă: la Roma, ecrane mari instalate în Piazza del Popolo, dar de fapt au fost în toată Peninsula, plină ochi, au prilejuit suporterilor o noapte îndelung aşteptată. Italia cu tot numele ei de glorie în fotbal aştepta această renaştere… italiană. Care din păcate nu va dura. Mărturie pot depune reprezentativele Portugaliei şi Franţei. Iar până anul viitor, când are loc Campionatul Mondial găzduit de Qatar, toate echipele rănite, la actuala ediţie Euro, au timpul necesar să se revigoreze. Deocamdată, Italia este în sărbătoare, trăieşte momente absolut înălţătoare, îşi cântă eroii, şi pregăteşte soclul pentru statuia lui Roberto Mancini.
Un articol de Mircea Canțăr
