Putem vorbi puțin despre moarte?

Știm că vom muri și asta este înfricoșător. Ne străduim să controlăm această spaimă, permanent, și una dintre soluțiile la îndemână este să o proiectăm în politică. Gândul că lumea este în declin ne distrage atenția de la propriul nostru declin. Gândul că totul se duce de râpă este mai puțin dureros decât gândul la propria noastră dispariție.

În plus, să fii îngrijorat pentru starea lumii este o virtute, pe când dacă îți faci griji pentru propriul declin ești considerat egoist și slab. Așadar este mult mai încurajator să ne concentrăm pe decăderea și degradarea lumii decât pe propriul nostru amurg.

Făcând aceasta, credem că suntem în slujba binelui, dar lucrurile nu stau chiar așa. De fapt, nu facem decât să injectăm în politică toate neliniștile și spaima noastră de moarte. Ne investim pe viață și pe moarte în fiecare competiție politică fără să înțelegem adevărata cauză a emoțiilor noastre.

Fiecare dintre noi ajunge la concluzia că soarta lumii depinde de victoria politicilor noastre preferate, ceea ce nu duce la rezolvarea corectă a problememlor. Ar fi mai bine să ne depășim frica de moarte decât să o proiectăm în politică.

Generațiile trecute acceptau moartea mult mai ușor; oamenii mureau acasă. Chiar și copiii mureau în paturile pe care le împărțeau cu frații lor. Înainte de inventarea razelor X și a RMN-ului nu știai niciodată dacă un junghi de durere nu era începutul sfârșitului, așa că învățai să îți stăpânești frica de moarte în loc să fugi de ea.

O carte recent apărută m-a ajutat să fac și au acest lucru: Land of the Dead: How the West Changed Death in America. Ea explică rata colosală a mortalității în timpul goanei după aur din California. Amenințările cu care oamenii se confruntau pe drum și după ce ajungeau la destinație mi s-au părut teribile. Și am aflat că primii sosiți în portul San Francisco (cunoscut, înainte sub numele de Yerba Buena) călcau literalmente peste cadavre, pentru că nu exista niciun sistem de înmormântare adecvat. Astăzi, californienii intră în panică din te miri ce, de parcă isteria i-ar putea face nemuritori.

Noi, oamenii, avem două creiere: un cortex care este doar al nostru și un sistem limbic pe care îl avem în comun cu animalele. Animalele nu sunt conștiente de moarte, deoarece nu au un cortex capabil să producă abstracții. Ele intră în panică doar atunci când se confruntă cu o amenințare. Noi, oamenii, ne putem menține într-o stare de panică permanentă, deoarece cortexul nostru poate genera semnale de amenințare chiar și atunci când nicio primejdie nu este prezentă. Aceste mesaje auto-create sunt trimise direct sistemului nostru limbic iar acesta eliberează substanțe chimice care ne fac să percem presupusele pericole ca fiind reale.

Animalele se relaxează deândată ce scapă de o amenințare, dar noi, oamenii, găsim mereu o alta. Cortizolul nostru se activează, iar noi simțim pericolul atât de de real încât, pur și simplu, nu ne putem da seama că l-am creat cu propriile noastre gânduri. Apoi, imediat, cortexul nostru inteligent încearcă să ne ajute căutând cât mai multe informații privitoare la acel pericol, activitate la care ne dovedim, mereu, deosebit de pricepuți.

În lumea modernă[^1] încercăm și izbutim adesea să prevenim pericole mortale. Dar știm că, totuși, până în cele din urmă vom muri, așa că spaima noastră continuă nu poate fi alinată. Prevenția, crește, într-un fel, frica, pentru că ajungem să ne gândim mai des la asta. Shakespeare a spus-o cel mai bine: ”Lașii mor de nenumărate ori, curajosul nu gustă moartea decât o singură dată.”

O altă strategie modernă este să profităm la maximum de timpul pe care îl avem. Acest lucru poate fi util, dar aduce un plus de stress atunci când nu putem controla timpul. Pierdem timp prețios (în trafic, pe tot soiul de siteuri, etc. etc.) și murim puțin câte puțin oridecâteori încercăm să ne ușurăm teama de moarte câștigând timp.

E mai bine să acceptăm moartea decât să fugim mereu ea. Ceea ce este foarte greu atunci când toți cei din jurul nostru dau vina pe politică pentru neliniștea din sufletul lor. Și când ne pierdem în conversații care ne aduc o ușurare perversă: simțim că nu vom pierde mare lucru când vom fi plecați, pentru că, oricum, totul se prăbușește. Dar continuăm să ne simțim amenințați oridecâteori auzim știrile.

Loretta Breuning, Ph.D., este fondatoarea Inner Mammal Institute și profesor emerit de management la California StateUniversity, East Bay. Este autoarea mai multor cărți printre care Habits of a Happy Brain: Retrain Your Brain to Boost Your Serotonin, Dopamine, Oxytocin, & Endorphin Levels și How I Escaped Political Correctness, And You Can Too. Lucrarea dr. Breuning a fost tradusă în opt limbi și este citată în publicațiile importante. Înainte de a preda, ea a lucrat pentru Națiunile Unite în Africa. Este absolventă a Universităților Cornell și Tufts.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici