În urmă cu aproximativ zece ani, soția mea a aflat că 103 dintre studenții ei nu au părinți și nu beneficiază de un adăpost sau un mediu familial.

Când mi-a povestit, a izbucnit în lacrimi, iar eu la fel.

Viața este grea.

Chiar și pentru cei care au o situație materială lipsită de griji, există împrejurări dificile și necazuri de înfruntat. Nimeni nu este cruțat de suferință.

Văzându-ne de treburile noastre de zi cu zi, avem deseori de-a face cu oameni străini. Unii dintre ei s-ar bucura de un gest de bunăvoință sau o vorbă caldă din partea noastră — uneori le-ar fi de-ajuns doar un zâmbet sau o privire încurajatoare.

Oare de ce ne vine din ce în ce mai greu să le oferim?

De la versiunea anterioară a acestui eseu, din 2018, lumea pare să fi devenit și mai răutăcioasă, iar cei mai mulți dintre noi suntem ferm convinși că vinovații sunt întotdeauna ceilalți. Dar nu putem avea toți dreptate.

Percepțiile noastre personale pot fi înșelătoare, dar chiar cifrele din statistici ne spun că, pe măsură ce trece timpul, petrecem tot mai puțin timp împreună, avem tot mai puțină încredere în ceilalți și simțim tot mai rar bucuria de a dărui.

Unul dintre cei mai apreciați scriitori americani contemporani, George Saunders, mărturisea că nu regretă nimic mai mult decât momentele în care nu a izbutit să fie suficient de bun cu cei din jur.

Într-un celebru discurs despre bunătate, rostit la festivitatea de absolvire a Universității Syracuse, Saunders identifică trei tipare de gândire care ne împiedică să fim mai buni. El le numește ”iluzii fundamentale”.

Fiecare dintre noi se naște cu o serie de iluzii fundamentale care sunt, probabil, într-un fel sau altul, de natură darwiniană[1]. Acestea sunt: (1) suntem centrul universului (adică povestea noastră personală este povestea principală și cea mai interesantă, de fapt singura indiscutabil adevărată; (2) suntem separați de univers (existăm în primul rând NOI și apoi, undeva în exterior, toate fleacurile celelalte – câinii, leagănele, statul Nebraska, norii joși și, în fine… ceilalți); (3) suntem veșnici (moartea este absolut sigură – în ceea ce te privește, dar nu neaparat și pentru mine).

Curios este că nu credem cu adevărat în ele. Dar ne comportăm ca și cum ar fi adevărate. Saunders observă:

Intelectul nostru nu le crede cu adevărat – dar le simțim până în măduva oaselor și trăim în consecință, iar ele ne fac să prioritizăm propriile noastre nevoi în defavoarea nevoilor celorlalți, chiar dacă ceea ce ne dorim cu adevărat, în adâncul inimii noastre, este să fim mai puțin egoiști, mai conștienți de ceea ce se întâmplă cu adevărat în momentul prezent, mai deschiși și mai iubitori.

„Cum am putea”, se întreabă Saunders, „să devenim mai iubitori, mai deschiși, mai puțin egoiști și mai puțin prizonieri ai propriilor iluzii? ”

El ne sfătuiește să ne considerăm propriul egoism drept o meteahnă pe care trebuie să o vindecăm cu prioritate… și ne cere să fim ”răbdători, proactivi și chiar obsedați, într-un sens bun, de propria noastră tămăduire — să căutăm cu energie cele mai eficiente leacuri împotriva egoismului, pentru tot restul vieții noastre.” El nu se opune ambiției personale, dar ne îndeamnă „să lăsăm mereu loc pentru bunătate”. Cum am putea face asta? „Fugiți de lucrurile care vă micșorează și vă fac banali.” În schimb, ”căutați lumina din voi.”

Lumina?

Saunders vorbește despre acea dimensiune din noi „care există dincolo de personalitate.” El adaugă: „Sufletul vostru este la fel de strălucitor ca oricare altul care a existat vreodată. La fel de strălucitor ca acela al lui Shakespeare, al lui Gandhi sau al Maicii Tereza.”

Astfel, calea spre bunătate este una de simplificare și curățare interioară. „Îndepărtați tot ceea ce vă separă de acest loc luminos și secret. Credeți în existența lui, ajungeți să-l cunoașteți mai bine, hrăniți-l și împărtășiți-i roadele fără istov.”

Credem că suntem separați de univers și rămânem blocați în povestea pe care ne-o spunem despre noi înșine. Această iluzie ne îndepărtează de potențialul nostru maxim și ne împiedică să primim sau să oferim bunătate.

Viața este un sport de contact; încasăm lovituri și ne alegem cu nenumărate cucuie. Din perspectiva acestei izolări, ne întrebăm: „De ce mi se întâmplă mie asta? De ce mi-au făcut una ca asta?” Când privim însă cu ochii sufletului, toate aceste lovituri arată cu totul altfel. Chiar și în cele mai mărunte interacțiuni de zi cu zi, ne putem reaminti și consolida adevărata noastră natură.

Aveam o nelămurire când îmi configuram contul de cheltuieli de sănătate. Erin, reprezentanta din call center, nu a știut să-mi răspundă la o întrebare, așa că a improvizat. Mi-a dat un răspuns evident greșit. Poate că era nouă în acel serviciu; în orice caz, munca ei era un adevărat calvar.

Conform statisticilor elaborate până în 2025, 64% dintre clienții care s-au confruntat cu o problemă de asistență au declarat că au simțit o furie intensă, iar 50% au ridicat vocea — un nivel record. Aproape unul din cinci consideră că amenințările verbale sau fizice, luarea în râs a angajaților ori limbajul licențios pot fi atitudini civilizate sau acceptabile în anumite situații, atunci când nu sunt de acord cu poziția unei companii.

Au existat situații similare, în care nici furia sau iritarea mea nu s-au lăsat prea mult așteptate. În acea zi însă, am făcut o alegere diferită. Cu o empatie sinceră, i-am spus: „Erin, trebuie să fie greu să răspunzi la atâtea întrebări și să memorezi atât de multe reguli.” Tensiunea a dispărut din vocea ei, așa că am luat-o de la capăt și am rezolvat problema.

Sunt convins că fiecare din voi are propriul său exemplu de moment în care a ales bunătatea, în loc să ia lucrurile prea personal.

Fiecare zi ne oferă nenumărate ocazii de a ne exersa omenia și blândețea, pe măsură ce renunțăm la sentimentul propriei noastre importanțe.

Poate că ești la cumpărături în supermarket, adâncit în grijile tale de zi cu zi. Stând la rând la casă și observând cât de încet se mișcă casiera, începi să fii tot mai nemulțumit, dar alegi să nu te lași prins de aceste gânduri. Alegi, de asemenea, să treci peste propriul tău orgoliu. Îi zâmbești casierei și o întrebi sincer cum se descurcă. Tensiunea pare să se risipească într-o clipă, în timp ce îți mărturisește cât de aglomerat a fost magazinul toată ziua. În acea clipă, se creează între voi o punte; ziua devine puțin mai senină pentru amândoi.

Prin intermediul unor asemenea mici întâmplări putem descoperi că nu suntem deloc separați unii de alții. Influențăm ziua celor din jur, așa cum și ei o influențează pe a noastră.

Iată ce scria Marcus Aurelius în Meditationes:

”Să-ți amintești mereu de strânsa legătură a tuturor lucrurilor din lume și de dependența lor reciprocă. Toate sunt într-un fel împletite unele cu altele și au din această cauză o simpatie reciprocă; un lucru urmează altuia datorită mișcării prin tensiune, prin respirația comună și prin unitatea de substanță.”

Poate că astăzi nu ai urcat atât de sus pe scara succesului pe cât plănuiseși. Saunders ar spune: și ce dacă, cel mai important este să fii bun.

„A avea succes”, indiferent ce ar însemna asta pentru tine, este greu, iar setea de reușită nu se potolește niciodată (succesul este ca un munte care continuă să crească în fața ta pe măsură ce îl urci) și există pericolul foarte real ca „a reuși” să-ți ocupe întreaga viață, în timp ce toate marile întrebări sunt date uitării.

Nu există clipă mai potrivită pentru a fi mai bun decât cea de acum. Prezentul este singurul timp în care poți face o alegere.

Cuvintele lui Marcus Aurelius își păstrează întreaga forță.

”Omul trăiește doar în clipa de față, într-un prezent extrem de scurt; tot ce a fost înainte s-a dus, iar ceea ce urmează este neclar.”

Când încetăm să mai fim egocentrici, putem descoperi, tot așa cum spune Aurelius, ”cât de puține sunt lucrurile de care are cineva nevoie pentru a duce o viață lină și armonioasă”.

Barry Brownstein este profesor și autor al cărții „The Inner-Work of Leadership”; colaborator la Institutul American pentru Cercetări Economice și la Fundația pentru Educație Economică.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Linkurile de verificare pot fi accesate în articolul din care s-a făcut traducerea.

1Carl Jung definea arhetipurile ca structuri psihice ereditare, tipare universale imprimate în inconștientul colectiv de-a lungul evoluției umane. Saunders spune exact același lucru, dar într-un limbaj secular/modern: le numește confuzii „built-in” (înnăscute) cu o origine „darwiniană”. Ambii pleacă de la ideea că nu învățăm aceste structuri pe parcurs, ci ne naștem cu ele „preprogramate”. „Până când nu faci inconștientul conștient, el îți va direcționa viața și tu îl vei numi soartă”, scria Jung. Saunders spune practic același lucru într-un limbaj contemporan: intelectul nostru știe că aceste trei iluzii sunt false, dar dacă trăim pe pilot automat, vom fi conduși orbește, de ele. (Nota traducătorului, N.B.)