A devenit deja un clișeu pe TikTok:
Un milenial intră într-o cafenea și încearcă să comande ceva. Există nenumărate variante, dar dinamica de bază rămâne aceeași: casierul, un tânăr din generația Z, reacționează cu o privire holbată și îi arată cu degetul un afiș. Încă o întrebare; încă un gest cu degetul. Încă o întrebare. Își dă ochii peste cap arătând din nou înspre afiș.
Ca majoritatea bancurilor intergeneraționale izbutite, ironizarea deja faimoasei „priviri inexpresive a celor din generația Z” are efect, pentru că atinge un punct sensibil: vorbim, la propriu, tot mai puțin.
O analiză publicată în iulie, în revista Perspectives on Psychological Science, bazată pe un eșantion de peste 2.000 de persoane, a arătat că atât americanii cât și locuitorii altor câtorva țări rostesc cu aproximativ 300 de cuvinte mai puțin pe zi — adică echivalentul a două-trei minute de vorbire — de la un an la altul. Această scădere — un declin de 28% din 2005 până în 2019 — este deosebit de pronunțată în rândul tinerilor sub 25 de ani.
Constatarea ridică o întrebare evidentă legată de influența smartphone-urilor, a mesajelor scrise, a muncii de la distanță și a altor tehnologii care ne-au permis să ne desfășurăm o mare parte din viața de zi cu zi fără să mai deschidem gura.
Valeria Pfeifer, autoarea principală al studiului și asistent universitar de psihologie și consiliere la Universitatea Missouri din Kansas City, a ajuns la această descoperire din întâmplare. Ea studia diferențele de gen în vorbire când a observat ceva neașteptat: se părea că oamenii vorbesc din ce în ce mai puțin. Curioasă, a verificat dacă tiparul se menține, precum și amploarea acestei schimbări. Iar adevăratele dimensiuni ale declinului verbal au devenit vizibile abia la analiza ultimilor 14 ani.
„Când mi-am dat seama, am realizat cât de gravă și alarmantă este situația.”
În cea mai mare parte a istoriei noastre, vorbirea nu a fost doar o modalitate de comunicare, printre multe altele. Era opțiunea implicită. Puteai, eventual, scrie o scrisoare. Dar să cumperi ceva, să te orientezi, să cunoști un străin, să lucrezi alături de cineva, sau să menții o prietenie necesita, de regulă, comunicare verbală
Acum, vorbirea devine, în multe aspecte ale vieții, opțională.
Oamenii de știință au considerat mult timp schimbările de limbaj drept un indicator al activității cerebrale. Modificările de vorbire sunt frecvente în demență și în alte afecțiuni neurologice. Unii pacienți se chinuie să-și amintească cuvintele sau să se exprime; alții au dificultăți în a înțelege ce li se spune. Această relație este înțeleasă, de obicei, într-un singur sens: creierul se schimbă, iar vorbirea se schimbă odată cu el. Însă mecanismul cauzal s-ar putea să fie mult mai complicat de atât.
Conversație și cogniție
Vorbirea în sine este un act neurologic complex.
Generarea chiar și a unei propoziții obișnuite cere creierului să găsească cuvintele, să le organizeze, să coordoneze mușchii, să interpreteze răspunsul celeilalte persoane și să formuleze ce urmează să spună — totul într-o fracțiune de secundă. Anumite regiuni din creierul nostru, precum aria lui Broca, din emisfera stângă, joacă un rol esențial în generarea și articularea vorbirii.
Aceasta ridică o ipoteză provocatoare. Dacă o conversație solicită în mod repetat aceste sisteme, ar putea oare vorbirea în sine să funcționeze ca o formă moderată de exercițiu cognitiv? Iar dacă este așa, ce se întâmplă atunci când oamenii vorbesc mai puțin?
Întrebarea este greu de separat de o altă schimbare din viața cotidiană. Nu doar că vorbim mai puțin; ci și petrecem mult mai puțin timp împreună. Decenii de cercetări au asociat conexiunea socială și stimularea cognitivă cu o stare de sănătate mai bună, în timp ce izolarea a fost asociată cu efecte mult mai dăunătoare
Nimic din toate acestea nu înseamnă că plasarea unei comenzi online ne-ar putea îmbolnăvi de demență. Însă o scădere generalizată a dialogului cotidian ar putea fi doar o piesă dintr-o transformare mult mai amplă a măsurii în care ne stimulăm creierul prin dialogul cu ceilalți.
Robert Putnam, politologul de la Harvard a cărui carte din anul 2000, Bowling Alone, a radiografiat prăbușirea vieții civice din America, consideră scăderea interacțiunilor verbale ca fiind parte a unei retrageri mai vechi și mai ample din viața nemijlocită. Americanii au început să se retragă din cluburi, biserici, organizații de cartier și alte forme de participare comunitară încă din anii ’60, la scurt timp după explozia televiziunii, dar cu decenii înainte de apariția smartphone-urilor. Viața digitală nu face decât să accelereze un proces aflat deja într-o desfășurare avansată.
”Într-un anumit sens, acesta este lucrul cel mai tulburător — faptul că [declinul] continuă…”, mi-a spus Putnam. „Pare imposibil să mai inversăm această tendință.”
Ani la rând, consecințele acestei retrageri au fost discutate mai ales în termeni sociali: singurătate, polarizare, destrămarea comunităților, mai puține prietenii. Dar dacă conversația nu este doar un simplu mijloc de a transmite informații — dacă este, de asemenea, o activitate cognitivă solicitantă —, atunci dispariția ei ridică un alt set de întrebări.
Calvin Newport, profesor la Universitatea Georgetown și autor de lucrări despre impactul tehnologiei asupra societății, este de părere că oamenii vorbesc mai puțin pentru că interacțiunile directe sau telefonice pot fi dificile. Însă tocmai acesta este scopul lor, susține el.
„De fapt, pentru creierul nostru social, faptul că ne sacrificăm timpul preocupându-ne de altcineva este chiar principala dovadă a unei conexiuni autentice. Prin urmare, atunci când simplificăm socializarea, ajungem, paradoxal, să ne simțim mai izolați și mai puțin dornici de interacțiune”, a explicat Newport.
Generația Z pare să fi fost afectată în mod deosebit, ceea ce i-a determinat pe unii să speculeze că pandemia ar purta o parte din vină: mulți tineri și-au pierdut anii esențiali de învățare și exersare a socializării directe în timpul școlii online din perioada carantinei COVID-19. Pe rețelele sociale, interpretările privind ”privirea fixă” a Generației Z variază. Unii o văd ca pe o lipsă de politețe sau o dovadă de aversiune față de conversațiile banale. Alții o descriu cu mai multă empatie, ca pe reacția cuiva prins pe picior greșit — un blocaj specific tinerilor care se simt nesiguri și nu știu cum ar trebui să răspundă.
Vorbire versus mesaje scrise
Cel mai straniu în legătură cu declinul conversației este faptul că nicio situație luată separat nu pare o pierdere. Totemul digital este mai rapid. Aplicația este mai simplă. Mesajul scris este mai puțin stânjenitor. Fiecare inovație ne scutește de câteva cuvinte.
Doar privind imaginea de ansamblu începem să ne întrebăm ce făceau pentru noi toate acele cuvinte nerostite.
Studiul realizat de Pfeifer s-a bazat pe înregistrări audio din 22 de cercetări diferite, în cadrul cărora participanții au purtat dispozitive de înregistrare timp de mai multe zile, în timp ce își vedeau de viața de zi cu zi.
În lunile care au urmat descoperirii, Pfeifer s-a surprins gândindu-se tot mai des la cât de mult vorbește — și la ce s-ar putea pierde atunci când conversația este înlocuită de mesajul scris. Ceea ce o interesează în mod special este diferența dintre comunicarea asincronă și dialogul purtat în timp real.
Dialogul nemijlocit pune presiune în mod deosebit pe memorie și pe atenție. Trebuie să ții pasul cu ceea ce a spus celălalt, să decizi ce să-i răspunzi și să asculți în timp ce îți formulezi ideile. Mesajele text și e-mailul scapă de o parte din această presiune. Un mesaj poate fi cântărit, modificat și rescris înainte de a fi trimis, iar conversația în sine rămâne vizibilă pe ecran, eliminând în mare măsură nevoia de a-ți aminti ce s-a spus anterior.
Pfeifer bănuiește că frecvența scăzută a conversațiilor are mai puțin de-a face cu discuțiile dintre prietenii apropiați, sau din cadrul familiei, cât mai ales cu dispariția schimburilor scurte și ocazionale, purtate în special cu străinii. Un burger poate fi comandat direct de pe ecran. Google îți oferă indicații de orientare. ChatGPT poate tranșa rapid orice dispută despre cine a jucat într-un anumit film. Fiecare inovație elimină o interacțiune cu un alt om.
„Am crescut într-un loc în care, dacă mergi pe stradă și te întâlnești cu cineva, chiar necunoscut, este obligatoriu să-l saluți”, spune Pfeifer, în vârstă de 37 de ani, originară dintr-o zonă rurală din nordul Germaniei. „Am senzația că normele încep să se schimbe: acum, este mai politicos să nu deranjezi pe nimeni.”
Cu toate acestea, studiile arată că discuțiile cu străinii — chiar și atunci când, la început, par stânjenitoare — tind să ne facă mai fericiți și mai aproape unii de alții decât ne-am aștepta, iar o discuție față în față creează un sentiment de apropiere mult mai puternic decât mesajele scrise.
În ultima vreme, ea încearcă să lupte cu propria-i tăcere. În timpul unei deplasări spre aeroportul din Charlotte, a intrat în vorbă cu șoferul, remarcând frumusețea acelei dimineți. Observația s-a transformat într-o discuție în toată regula despre locul unde dorea să ajungă și, apoi, despre un văr al șoferului, care tocmai începea facultatea în St. Louis. În avion, o simplă remarcă despre pătura vecinei, a dus la o discuție din care a aflat că femeia se afla la primul ei zbor. Chiar și un schimb de replici la o cafenea Starbucks din Kansas City, legat de opțiunea ca o băutură să fie caldă sau rece, a devenit un prilej de a discuta despre dorințele diferite ale oamenilor, în funcție de regiune.
Niciuna dintre aceste conversații nu a fost de o importanță majoră. Însă, aceste mici interacțiuni i-au oferit prilejul de a-și pune la lucru abilitățile sociale și cognitive pe care le presupune conectarea cu o altă ființă umană.
„Cred că asemenea gesturi mărunte pot contribui enorm la redobândirea încrederii de a vorbi din nou unii cu alții”, a spus Pfeifer.
@saraisthreads Stared into the deepest depths of my soul. #barista #coffee #genz #funny #work
Ariana Eunjung Cha este reporter pe probleme interne. În trecut, a fost șefă de birou la The Washington Post în Beijing, Shanghai și San Francisco, corespondent la Bagdad și reporter pe tehnologie în Washington. Înainte de a intra în presă, Ariana a lucrat ca analist programator pe Wall Street. Este absolventă de informatică a Universității Columbia.
Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă
Sursa: aici
Toate linkurile de verificare a informației pot fi accesate în articolul original, după care s-a făcut traducerea.
