Am citit de curând splendidul roman al Sigridei Undset, „Kristin Lavransdatter”, o poveste despre dorință și regret, a cărei acțiune are loc în Norvegia medievală. Autoarea a fost pe bună dreptate lăudată pentru documentarea istorică meticuloasă care a stat la baza romanului, oferindu-ne o perspectivă autentică asupra vieții și culturii scandinave din secolul al XIV-lea.

O trăsătură a acelei culturi, care mi-a atras atenția în mod deosebit, era ospitalitatea. Kristin, protagonista romanului, locuia la un conac, însă avea întotdeauna grijă să se arate generoasă față de oaspeți, indiferent de rangul lor social. Oricine îi călca pragul, fie cavaler, fie cerșetor, putea conta pe un pat primitor și un ospăț, iar la plecare primea, deseori, daruri bogate.

În acest fel, ea împlinea o poruncă străveche, cunoscută și venerată până într-atât încât, fără să fi fost vreodată așternută pe hârtie, s-a înrădăcinat direct în amintirile și tradițiile oamenilor, în chiar seva culturală a poporului: datoria de a fi darnic și generos cu semenii tăi. Această obligație a ospitalității își are rădăcinile în lumea clasică (termenul grecesc fiind „xenia”) și a continuat să se ramifice și să înflorească în era creștină. Relația dintre oaspeți și gazde formează un pact sacru care se află în centrul culturii noastre, fiind una dintre relațiile fundamentale care fac civilizația posibilă.

Lipsa ospitalității este, în egală măsură, un semn și o cauză a barbariei. În acele colțuri de lume unde cineva nu poate bate la ușa unui necunoscut de teama de a nu fi jefuit, atacat sau răpit, oamenii trăiesc mai degrabă ca animalele decât ca ființele umane. În vremurile de demult, dacă un negustor ambulant rătăcea printr-un ținut în care nu îndrăznea să poposească peste noapte de frica tâlharilor, acesta era un semn sigur că se afla într-un loc sălbatic, și nicidecum într-unul civilizat.

Civilizația cere bunăvoință, generozitate și bune maniere. Ea presupune deschiderea inimilor și a căminelor, schimbul de bunuri materiale și spirituale între membrii comunității. Acest tip de interacțiune este cel care leagă gospodăriile între ele, permițându-ne să depășim stadiul de familii izolate, trăitoare în adăposturi răzlețe, într-un ținut sălbatic.

Disponibilitatea de a ne deschide casele semnifică încredere și respect reciproc, marcând emergența acelor legături comunitare care transformă un grup de oameni într-o societate veritabilă, și nu o simplă adunătură de indivizi atomizați și egocentrici. Acolo unde un om poate spera să găsească adăpost la un seamăn de-al lui, unde poate nădăjdui la o farfurie cu mâncare un pahar cu apă și un așternut curat, acolo haosul și barbaria în care oamenii alunecă atât de ușor au fost stăvilite și flacăra culturii a început să lumineze în întuneric.

Homer ilustrează pe larg acest adevăr în „Odiseea”, care este, în mare măsură, un poem despre ospitalitate. La început, el oferă exemplul feacilor, care îl întâmpină pe Ulise, eșuat pe țărmurile lor. În conformitate cu legile ospitalității, aceștia îi oferă haine, adăpost, ospețe, muzică și jocuri atletice, deși nu știu nimic despre el. Feacii sunt un popor civilizat.

Ceva timp înainte, Ulise nimerise pe insula ciclopilor, unde a avut parte de o primire cu totul diferită, deoarece ”gazda” s-a dovedit a fi un monstru însetat de sânge, o creatură care a încercat să-i întemnițeze și să-i înghită atât pe el, cât și pe tovarășii săi de drum. Ciclopii de pe insulă erau sălbatici și hapsâni. În lumea lor nu exista nici generozitate, nici ospitalitate și nici bune maniere. Perspectiva unidimensională, egoistă și individualistă a ciclopilor este simbolizată de ochiul lor unic, pironit asupra lumii. Aceasta este barbaria.

Astăzi, cei care îndrăznesc să ne bată la ușă în căutarea unui adăpost, sau doar pentru a petrece câteva ore plăcute împreună sunt tot mai puțini. Avem, chiar și pentru rudele noastre apropiate hoteluri și servicii precum Airbnb unde se pot odihni.

Ceea ce odinioară era o relație directă între familii – o primire în casa și la vatra cuiva – a devenit o afacere comercială, gestionată de corporații impersonale care oferă călătorilor ”servicii”, cu un program strict.

Dar ospitalitatea nu a dispărut, încă de tot, deocamdată ea a căpătat doar o formă diferită. Am putea încă să ne deschidem casele celorlalți, în special vecinilor noștri, reconstruind astfel legăturile umane în această epocă tot mai atomizată și înecată în anonimat. Ospitalitatea necesită altruism, ea este o dovadă de prietenie și iubire autentică, mai ales atunci când o oferim cuiva de care, poate, nu ne simțim atrași în mod natural. Așa cum scrie Carmel Richardson în al doilea volum al revistei „Hearth & Field”: „Aceasta este adevărata ospitalitate: nu pâinea frântă și împărțită cu cineva pe care îl iubim, ci un dar dezinteresat, hărăzit chiar și celui care pare mai puțin demn de atenția noastră.” Răsplata primită este bucuria de a dărui și aprofundarea relațiilor interumane, uneori a celor mai neașteptate.

Pentru creștini, datoria de a primi oaspeți este un imperativ sacru. Cine dintre noi poate uita că însuși Fiul lui Dumnezeu a fost lăsat afară, în frig, și silit să-Și petreacă prima noapte pe pământ într-un staul, printre dobitoace? Prin fărâma de omenie pe care o manifestăm față de semenii noștri am izbuti, poate, să spălăm măcar puțin din acea barbarie strigătoare la cer: răceala cu care omenirea și-a întâmpinat Făcătorul, atunci când El a ales să-i fie oaspete.

Walker Larson a obținut o licență în scriere și un master în literatură engleză. Înainte de a deveni scriitor, a predat literatură și istorie la o academie privată din Wisconsin. Este autorul a două romane, Hologram și Song of Spheres.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici