”Într-o zi senină și friguroasă de aprilie, exact când ceasurile bat ora treisprezece, Winston Smith, cu bărbia înfundată în piept ca să scape de vântul care-l ia pe sus, se strecoară iute printre ușile de sticlă ale Blocului Victoria, deși nu destul de repede cât să împiedice un vârtej de praf și nisip să pătrundă odată cu el.”

Așa începe romanul lui Orwell, O mie nouăsute optzeci și patru.

”O clădire cenușie, scundă, de numai treizecișipatru de etaje. Deasupra intrării, firma CENTRUL DE INCUBAȚIE ȘI CONDIȚIONARE PENTRU LONDRA CENTRALĂ, iar pe stemă, în formă de scut, deviza Statelor Unite ale Lumii: COMUNITATE, IDENTITATE, STABILITATE.”

Așa începe romanul lui Huxley, Minunata Lume nouă.

Primul miros întâlnit în romanul lui Orwell este acela de varză fiartă, în romanul lui Huxley acela de substanțe chimice de laborator. În romanul lui Orwell oamenii sunt nefericiți, în cel al lui Huxley toată lumea este în al nouălea cer. În romanul lui Orwell obediența se obține prin intermediul durerii, la Huxley răsplata supunerii este plăcerea.

În vreme ce Orwell specula că evenimente similare acelora din romanul său ar putea avea loc într-o generație, Huxley se gândea la câteva sute de ani. Într-o primă fază fiindcă, în ultima parte a vieții sale, spunea că totul s-ar putea întâmpla în secolul XXI.

La o primă vedere, s-ar putea zice că avem de-a face cu două romane fundamental deosebite. Cu toate acestea, cititorul atent va găsi o sumedenie de asemănări. Atât romanul lui Huxley, cât și acela al lui Orwell sunt anti-utopii care profețesc un viitor sumbru, descriind triumful totalitarismului într-o lume care a renunțat la valorile transcendente.

Ambii autori au abordat aspecte puternic dezbătute în jurul anului 1930: Care vor fi implicațiile sociale ale darwinismului? Dar cele ale freudismului? Există vreo ideologie capabilă să eclipseze creștinismul? Oare noile științe sociale vor fi îmbrățișate cu aceeași pasiune cu care au fost adoptate, la vremea lor, vechile științe? Care ar putea fi consecințele managementului și publicității moderne? Dar cele ale propagandei de război? Ce se va întâmpla cu familia? Dar cu clasele sociale? Și cum vor configura noile tehnologii viitorul omenirii?

Toate aceste întrebări pe care și le puneau oamenii din prima jumătate a secolului al XX-lea au devenit, pe zi ce trece, tot mai întemeiate. Atât Orwell, cât și Huxley știau că previziunile lor s-ar putea împlini, în anumite condiții. Iată câteva dintre acestea, prezente în ambele romane.

Războiul și ascensiunea totalitarismului

În O mie nouăsute optzeci și patru circumstanțele care au condus la totalitarism sunt războiul atomic, haosul care a urmat războiului civil, preluarea puterii de către un partid despotic și, în final, epurările politice.

Orwell și-a finalizat romanul imediat după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, obsedat de ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă Hitler nu ar fi fost, până în cele din urmă, învins. Cele trei super state autoritare din romanul său, Oceania, Eurasia și Eastasia sunt angajate într-un război perpetuu, fapt care asigură doza permanentă de nutreț propagandistic necesară manipulării maselor.

Minunata lume nouă începe cu o discuție despre relevanța părinților biologici și despre ceea ce figura paternă simbolică și venerată a romanului, Henry T Ford, numea ”pericolele îngrozitoare ale vieții de familie”. Apoi, totul este întrerupt de un război de nouă ani, urmat de o mare prăbușire economică.

Civilizația se află la o răscruce, oamenii având de ales între autodistrugerea datorată progreselor tehnologiei militare și garanția siguranței obținută prin control social.

În cele din urmă, lumea optează pentru un stat autoritar, extrem de eficient și centralizat, care menține ordinea prin cultivarea unei culturi a consumului și plăcerii perpetue. Indivizii sunt condiționați de la naștere și chiar înainte să fie consumatori fericiți, astfel încât toată lumea este veselă și mulțumită.

Minunata lume nouă este o lume în care mamele și tații au fost înlocuiți de incubatoare și centre de condiționare, o lume în care fiecare fată decentă poartă o cingătoare plină cu contraceptive pregătite pentru o utilizare rapidă.

Ștergerea trecutului din memoria publică

Unul dintre sloganurule principale ale romanului O mie nouăsute optzeci și patru este ”Cine controlează trecutul, controlează viitorul; cine controlează prezentul, controlează trecutul. ”

Desigur, în romanul lui Orwell, trecutul este controlat de către Partid care a distrus toate înregistrările istorice obiective. Winston Smith este un birocrat guvernamental a cărui treabă este să modifice scrierile astfel încât acestea să se potrivească ideologiei partidului. Trecutul este, de fapt, irelevant, așa cum se poate observa atunci când Oceania își schimbă dușmanul, dar totul continuă exact ca înainte, cu singura excepție a schimbării obiectului urii.

În Minunata lume nouă, toată lumea disprețuiește trecutul care a fost declarat barbar. După Războiul de nouă ani, o campanie exacerbată împotriva trecutului duce nu doar la închiderea muzeelor și aruncării în aer a monumentelor istorice, ci și la suprimarea tuturor cărților publicate ”înaintea anului 150 după Ford”. Copiii nu sunt învățați nimic despre trecut. La începutul romanului, Mustapha Mond, Controlorul Principal pentru întreaga Europă Occidentală, adună un grup de studenți în jurul său și citează din înțelepciunea Marelui Ford: ”Istoria este doar gargară. Istoria, repetă el mai domol, e doar gargară. Le făcu semn cu mâna: având aerul că mânuind un pămătuf de pene măturase din cale puțin praf și praful era Harappa, era cetatea Ur a caldeenilor; câteva plase de păianjen – și acestea erau Teba și Babilonul și Cnossos și Micene. Fâș-fâș – și ce mai rămânea din Ulise, din Iov, din Jupiter și Gautama și Iisus? Fâș – și gata, dispăreau acele pete de murdărie străveche denumite Atena și Roma, Ierusalimul și Regatul de Mijloc – toate dispăruseră. Fâș – și se goli și locul unde fusese Italia. Fâș – și dispăruseră catedralele; fâș-fâș – și pieriră Regele Lear și Panseurile lui Pascal. Fâș – Patimile; fâș – Recviemul; fâș – Simfonia; fâș… ”

Distrugerea familiei

Pornind de la Tineretul Hitlerist și pionierii sovietelor, Orwell ne descrie o societate în care loialitatea copilului față de stat este plasată mai presus de dragostea și devotamentul pentru părinți. De exemplu, personajul Parsons, un membru loial al Partidului, este mândru de faptul că propria sa fiică de șapte ani l-a trădat după ce-l auzise vorbind în somn și denunțându-l pe Fratele cel Mare. Winston Smith este crescut într-un lagăr de orfani, părinții săi fiind uciși pe vremea epurărilor. Are despre mama sa doar amintiri vagi și culpabile. Iar soția lui este frigidă, o afecțiune bine cotată conform standardelor partidului.

În lumea lui Huxley, familia biologică nu există. Dezvoltarea prenatală este controlată în incubatoarele guvernamentale, prin utilizarea substanțelor chimice. Bebelușii nu se nasc, ci se decantează. Singurul personaj care s-a născut natural este Sălbaticul. Copiii sunt condiționați să fie consumatori feroce și activi sexual. În Minunata lume nouă fiecare individ aparține tuturor celorlalți. Orice sentiment familial este considerat grosolan. ”Ce intimități sufocante, ce relații primejdioase, obscene și demente între membrii grupului familial”, le spune Mond elevilor săi. ”Cu o manie tipică, mama se purta ca o cloșcă față de copii, și-i strângea la piept cum își ține mâța strâns de tot pisoii; numai că era o pisică în stare să vorbească, o pisică înzestrată cu capacitatea de a spune puiul meu, puiul meu de nu știu câte ori.”

Eradicarea gândirii raționale

În O mie nouăsute optzeci și patru ”războiul este pace”, ”libertatea este sclavie” și ”ignoranța este putere”. Dublugânditul este abilitatea de a susține simultan două opinii care se anulează reciproc. Orwell știa că modificarea limbii unui popor, precum și modificarea discursului public duc la modificarea culturii. Winston Smith gândește prea mult. La serviciu, în timpul zilei, el este însărcinat cu ștergerea sistematică a adevărului din memoria publică, iar noaptea se chinuie să-l descopere pe cont propriu. În cele din urmă, capacitatea sa de a raționa este distrusă prin Terapia Electro-Convulsivă și ajunge să creadă că doi plus trei este egal cu cinci. Și chiar să îl iubească cu adevărat pe Fratele cel Mare.

În Minunata lume nouă, cel care gândește prea mult este Bernard Max, ceea ce îi face pe ceilalți să creadă că creierul său a primit prea mult alcool în perioada fetală. Bernard este construit în antiteză cu Lenina Crowne, o fată care simte afecțiune doar pentru hainele noi, muzica sintetică, televiziune și drogul soma, pe care Bernanrd va încerca zadarnic să o facă să înțeleagă conceptul de libertate individuală. Personajele care gândesc cel mai mult, Bernard și Sălbaticul sunt până în cele din urmă repudiate și izolate de restul societății.

Recanalizarea înclinațiilor religioase

În O mie nouăsute optzeci și patru Fratele cel Mare este omniprezent. Imaginea sa se găsește pe monede, pe timbre, pe cărți, pe bannere, pe afișe și pe pachete de țigări. Fervoarea religioasă a ritualurilor necesare celor Două Minute de Ură și Săptămânii Urii, modelate de Orwell după modelul mitingurilor de la Nuremberg, este incontestabilă. Cele Două Minute de Ură se constituie într-un fel de slujbe laice de combatere a diavolului (Goldstein) și proslăvirea a noului dumnezeu (Fratele cel Mare). Adunările sunt frenetice, oamenii sar și țipă din toate puterile împotriva lui Goldstein, până în momentul apariției Fratelui cel Mare, ”cu părul negru, cu mustața neagră, plin de forță și de o liniște misterioasă, umplând aproape tot ecranul.”

În Minunata lume nouă vârfurile tuturor crucilor bisericilor au fost tăiate în formă de T (de la tehnologie). Ritualul este detectabil în Ritualurile Solidarității și Înfrățirii la începutul cărora Președintele se ridică, face semnul T, pornește emițătorul de muzică sintetică, trecând din mână în mână potirul de cuminecătură (înghețată de căpșuni cu soma sanctificată). Pe măsură ce serviciul continuă, muzica devine tot mai puternică și congregația scandează ”Ford, Ford, Ford.” Toată lumea dansează în jurul camerei, în cerc, până când întreaga adunare cade într-un dezmăț păgân.

Utilizarea tehnologiei ca mijloc de control

În O mie nouăsute optzeci și patru există ecrane telescopice, elicoptere de spionaj și microfoane ascunse. În Minunata lume nouă tehnologia apare sub formă de incubatoare, filme care sunt experimentate nu doar prin intermediul văzului și auzului, ci și prin atingere, contraceptive și soma, aceasta din urmă fiind un drog gratuit, cel mai puternic instrument de condiționare. Eficiența este foarte apreciată în ambele romane. La Orwell, controlul total este posibil datorită progreselor tehnologice, în vreme ce la Huxley societatea s-a predat de bună voie zeului tehnologiei – tehnologia cu majusculă T.

Elitele și controlul maselor

În O mie nouăsute optzeci și patru, Partidul Interior, care cuprinde 2% din întreaga populație, deține puterea absolută. Sub acest vârf al aisbergului, 13% sunt tehnicieni instruiți, iar restul sunt proli (oameni de jos, proletari). Partidul interior menține puterea doar de dragul puterii. O‘Brien îi spune lui Winston, în timp ce îl torturează: ”Partidul dorește puterea numai, strict, exclusiv de dragul puterii. Nu ne interesează binele altora: ne interesează exclusiv PU-TE-REA.” Oferindu-i, totodată, o imagine a viitorului: ”o cizmă zdrobind mutra unui om – și asta pentru vecie.”

În Minunata lume nouă trebuie create clase – Alfa, Beta, Delta, Gama – pentru a îndeplini diferitele sarcini din cadrul societății. Nimeni nu are însă nimic de obiectat, deoarece toată lumea a fost condiționată să creadă că face parte din clasa cea mai fericită. Cu toate acestea, lumea lui Huxley este la fel de autoritară ca aceea a lui Orwell, chiar dacă condiționarea se realizează prin ”hipnopedie”, adică sugestii repetate în timpul somnului. ”Până când, în cele din urmă, mintea copilului se contopește cu aceste sugestii și suma sugestiilor formează mintea copilului. Și nu numai mintea copilului. Și mintea adultului – pentru toată viața. Mintea care judecă, și dorește, și decide – alcătuită din aceste sugestii. Dar toate aceste sugestii sunt sugestiile noastre! Sugestii din partea Statelor Unite ale Lumii – spune, la un moment dat, Directorul incubatorului.

Când Sălbaticul își dă seama că Mustafa Mond l-a citit pe Shakespeare, înțelege că Mond face legile și, prin urmare, le poate încălca după plac. De altfel, Mond este cel care îl trimite pe Bernard pe insulele despre care Controlorul spune că ”norocul face să fie foarte multe pe lume”, altminteri oamenii care gândesc sau îl citesc pe Shakespeare ar trebui trimiși cu toții în camera de exterminare.

Deocamdată, lumea noastră seamănă mai degrabă cu aceea a lui Huxley decât cu aceea a lui Orwell. Având, însă, în vedere evoluțiile din ultima vreme, lucrurile se pot schimba oricând. Orwell credea că lumea lui Huxley este neverosimilă, susținând că societățile hedoniste nu pot rezista în timp, că sunt prea plictisitoare și că Huxley nu a creat o clasă conducătoare convingătoare. Cu toate acestea, ”Controlorii” sunt deja printre noi, asistăm la intruziuni tot mai mari în viața noastră de fiecare zi, după cum și guvernele noastre sunt tot mai influențate de către diversele entități corporative.

În momentul publicării lor, ambele romane se constituiau în speculații rezonabile făcute pe baza condițiilor deja existente în secolul al XX-lea.

Anii care au trecut nu au înlăturat aceste condiții.

În ceea ce privește popoarele est europene, acestea nu au făcut decât să treacă din lumea lui Orwell într-O Minunată lume nouă, găsindu-și astăzi libertatea chiar mai amenințată decât pe vremea comunismului și a Uniunii Sovietice. Ele asistă uluite la demența care a cuprins Occidentul, la felul în care se încearcă (din nou!) distrugerea familiei și a creștinismului, la încercările de eradicare a gândirii raționale, culmea, tocmai de către cei care ar trebui să o promoveze, precum și la instaurarea controlului tehnologic și a concentrării puterii în mâinile unui număr mic de neisprăviți.

Paradoxal, popoarele est-europene, atât de desconsiderate, altminteri, de Occident, sunt singurele care ar putea salva Europa. Pentru că numai cine a scăpat o dată din infern știe cum poți să ieși de acolo.

Nedeea Burcă

Bibliografie: Arthur W. Hunt III, The Vanishing Word: The Veneration of Visual Imagery in the Postmodern World (Crossway, 2003).

Aldous Huxley, Minunata lume nouă, Polirom 2003.

George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, Polirom, 2002.