Nicolae Tonitza
Nicolae Tonitza (1886 – 1940) este un pictor, caricaturist, litograf, gravor, ceramist, grafician și cronicar de artă român. Este unul dintre cei mai importanți pictori români. Despre Nicolae Tonitza am mai vorbit, dar să ne reamintim…
Nicolae Tonitza s-a născut la Bârlad, primul dintre cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Tonițza. În 1902 părăsește Bârladul pentru a se înscrie la Școala națională de Belle-Arte din Iași, avându-i printre profesori pe Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare , dar nu va putea să își ia diploma de absolvire deoarece participă în ultimul an la o grevă a studenților. În 1903 vizitează Italia, în cadrul unei excursii, condusă de profesorul Grigore Tocilescu, a studenților de arheologie din București. În vacanța următoare, împreună cu alți colegi, zugrăvește biserica din satul Grozești. În 1908 pleacă în Germania, la München, unde este admis la Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste (Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase, actualmente Academia de Arte Frumoase München) în clasa profesorului Hugo von Habermann. Expune la Kunstverein, trimite caricaturi la revista Furnica și articolul „Importanța criticii de artă” la revista Arta română din Iași, care reprezintă debutul său în publicistică. Părăsește Germania, fără să-și fi terminat studiile și, călătorește în vara anului 1909 în Italia și în toamnă în Franța, unde rămâne pentru doi ani la Paris, unde frecventează atelierul lui Pierre Laprade și face studii după pictori celebri. Influența preocupărilor din epocă nu întârzie să-și pună amprenta de originalitate în opera tânărului artist, cu calități de colorist. Impresionismul, cuceririle postimpresioniștilor și, nu mai puțin, modul decorativ de a gândi, compoziția și fastul stilului Belle Époque îi vor determina hotărâtor opțiunile estetice. Pictează peisaje, portrete și compoziții, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse. Echilibrul, hedonismul – acea bucurie nereținută în fața fermecătoarelor aparențe ale realității – senzualitatea temperată, se traduc deja în aceste opere de început, pline de strălucirea luminii, exaltarea tonurilor și sudura perfectă dintre formă și culoare.
Viziunea sa autonomă se conturează în portretele de copii. „Ochii lui Tonitza”, ochii copiilor pictați de el, ne privesc astăzi cu o nostalgică inocență, cu o amară melancolie și candoare. Ochii aceștia mari, rotunzi și expresivi sunt inconfundabila pecete a stilului său de o unică poezie în arta plastică românească.
În 1911 se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași (unde predă un timp ca suplinitor la desen la Liceul militar). Participă la expoziția Tinerimii artistice. În 1912 termină cursurile Școlii naționale de Belle-Arte și obține prin concurs certificatul de „Pictor bisericesc”. Va zugrăvi bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și altele. Se căsătorește în 1913 cu Ecaterina Climescu și va avea doi copii, Catrina și Petru. Din cauze economice renunță la pictură câțiva ani și lucrează ca redactor la ziarul Iașul.
În 1916 expune la București 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu. Mobilizat și trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum și-a condus compania din Regimentul 1 Grăniceri în Bătălia de la Turtucaia.
„Pentru exemplul de vitejie dat cu ocazia luptelor de la Turtucaia din august 1916. Rănit grav a dat probă de un devotament admirabil, uitând de suferințele sale pentru a nu se gândi decât la compania sa.” – Înalt Decret no. 2189 din 6 iunie 1919
După război se stabilește la București, unde – alături de participările la expoziții și ilustrări de cărți – colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice.
În perioada 1921–1924 locuiește la Vălenii de Munte. Acolo, artistul a lucrat, în intervalul celor trei ani petrecuți în această localitate, tablouri care, prin armonia și farmecul coloritului, prin grația liniară, prin căldura și delicatețea sentimentului, se înscriu în patrimoniul celor mai alese opere ale picturii românești moderne. Oprindu-se asupra chipurilor de copii, asupra florilor, asupra modestelor scene de interior, mai rar asupra câte unei priveliști evocatoare, Tonitza creează în acești ani și până spre sfârșitul deceniului al treilea, mai toate lucrările cu a căror frumusețe și glorie numele lui se împletește.
Devine redactor la revista Artele Frumoase. În 1922 călătorește în Transilvania, unde îl cunoaște pe pictorul sătmărean Aurel Popp, cu care se va împrieteni și va purta o vastă corespondență. În 1924 expune la Bienala din Veneția iar un an mai târziu se retrage din asociația „Arta Română” și, împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu, întemeiază „Grupul celor patru”.
În anii următori, până în 1934, au loc repetate expoziții ale „Grupului celor patru”. Tonitza este între timp considerat „Cel mai de seamă pictor român în viață”, expune și în străinătate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935).
În 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu iar în 1937 devine rector al Academiei. În anii 1933 și 1934 pictează împreună cu Francisc Șirato în Dobrogea, realizând o serie de tablouri și desene cu peisaje din Balcic.
Sursa datelor biografice : Wikipedia
În 1939 se îmbolnăvește grav și la 26 februarie 1940 se stinge din viață. În semn de omagiu îi sunt expuse lucrări la „Salonul Oficial” și la expoziția din cadrul „Lunii Bucureștilor”.
Să privim aceasta capodoperă ! Priviți desenul unuia dintre cei mai importanți desenatori din pictura românească…poate cel mai important !
Destin postum. În data de 31 mai 1970 Liceul de Arte Plastice din București a primit numele pictorului Nicolae Tonitza. În anul 2011 Pictura „În iatac” a fost adjudecată la o licitație cu peste 290.000 de euro.
Stimați cititori,
Vă întrebați desigur care este legătura dintre Mânăstirea Durău, tehnica encaustică si Nicolae Tonitza ? A venit momentul să răspundem la ceastă întrebare…Să privim următoarele fresce…
Tehnica ? desigur encaustică !…Autorul frescelor ? desigur Nicolae Tonitza !…ați văzut desenul acestuia…Locul ? Mânăstirea Durău !
Veți înțelege acum de ce am fost atât de impresionat de Mânăstirea Durău…dar să o vizităm…
Între cele două Războaie Mondiale, la Mănăstirea Durău are loc, din pronia lui Dumnezeu, un eveniment care avea să asigure celebritatea, dar şi supravieţuirea bisericii din piatră a acesteia. Zidită între anii 1832-1835, în perioada domnitorului Mihai Gr. Sturdza, biserica Mănăstirii Durău a avut pictat dintru început doar pridvorul, în ulei, în manieră neobizantină, de către doi călugări de la Constantinopol. Unul dintre ei s-ar fi numit Haralambie Agnostul.
Interiorul lăcașului de rugăciune avea să-și primească deosebitul veșmânt pictural abia o sută de ani mai târziu. Nu se știe motivul acestei pauze. Probabil probleme financiare și poate și rânduiala lui Dumnezeu, căci pictura realizată sub atenta coordonare a lui Tonitza a constituit o garanție a existenței neîntrerupte a acestei biserici. Monumentala lucrare, care a cuprins pictarea altarului, naosului şi pronaosului, i-a conferit lăcașului de rugăciune titlul de monument istoric, supravieţuind astfel vicisitudinilor perioadei comuniste.
În pronaos de găsește inscripția următoare…
În anul1935, prin strădania generalului Paul Gotcu, medicul Casei Regale, și cu sprijinul unor credincioși, interiorul bisericii Mănăstirii Durău va fi împodobit cu pictură în tehnică encaustică, realizată de studenți și absolvenți ai Academiei de Arte Frumoase din Iași, călăuziți de dascălul lor, Nicolae Tonitza. Însuși Paul Gotcu îi va aduce de la Paris lui Tonitza vopselele necesare. Nicolae Iorga, care era preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice, mijlocește pentru obținerea aprobării necesare de a picta biserica de la Durău.
Maica Daniela ne-a explicat cum a procedat artistul: „La vremea aceea, tehnica encaustică pe care avea să o aplice Tonitza la Durău era o tehnică unică în România și foarte puțin se folosise în lume. În toamna anului 1935, echipa a zugrăvit pereții cu ceară fierbinte și a lăsat lucrarea să se odihnească toată iarna. În primăvara anului următor, au trecut la pictura propriu-zisă. De aici această transparență, pentru că în spatele picturii este ceară. Acest lucru a fost permis și de climă, care la noi este răcoroasă, fiind totodată și o garanție că ceara nu se va topi”.
În vara anului următor, însoţit de Corneliu Baba, Petru Hărtopeanu, Călin Alupii, Serafim Bodnariuc şi alţii, cărora li se alătură Varahiil Muraru, pe atunci frate de mănăstire, Tonitza începe pictura pe care o va finaliza în anul 1937.
Abordarea temelor era una modernă la acea vreme, cu totul ieşită din comun. Penelul maestrului poate fi recunoscut repede: ochii de copil din capodoperele sale îi regăsim și la Pruncul Iisus din scena Naşterii. Oamenii obișnuiți și sfinții „așezați” pe pereți poartă chipuri şi straie cu trăsături şi motive populare româneşti autohtone. Regăsim printre ei țărani de la poalele Ceahlăului, plini de viaţă şi demnitate, conştienţi de atotputernicia lui Dumnezeu, dar şi de trăinicia credinţei lor.
„Nicolae Tonitza nu era pictor bisericesc, ci laic. Starețul de la vremea aceea a avut curajul să-i dea mână liberă să-și exprime tot simțământul lui artistic. Cu învoirea călugărului, i-a propus să nu urmeze erminia picturii bisericești. Astfel a realizat doar opt scene biblice (șase în biserică și două în altar), cu personaje foarte mari și culori foarte calde”, spune maica Daniela.
După finalizarea picturii, în anul 1937, aceasta a fost sfințită la data de 14 septembrie, așa cum ne informează și inscripția aflată deasupra intrării în pronaos:
„Cu voia Tatălui, cu binecuvântarea Fiului și ajutorul Sfântului Duh, în vremea păstoriei IPS Nicodim, mitropolitul Moldovei, prin strădania doctorului Paul Gotcu și sprijinul câtorva dreptcredincioși creștini, împodobitu-s’a acest sfânt lăcaș, în milostivă clacă, de studenții și diplomații Academiei de Arte-Frumoase din Iași, sub călăuza dascălului lor, zogravul N. Tonitza. Sfințirea lucrului de zugrăvire și înoire s’a făcut cu strălucită sărbătoare la 14 septembr. 1937”.
În perioada comunistă , se pare că, pictura lui Tonitza a salvat biserica Mănăstirii Durău, care a fost adăugată pe lista monumentelor istorice. Mânăstirea Durău este unică în iconografia românăască. Astfel Nicolae Tonitza, pictor și profesor rămâne în istorie românilor și ca mare pictor bisericesc.
Rubrică realizată de Cezar Corâci
