Intrebarea care ma bântuie: de ce mai sunt femei și copii în Gaza? Vorbim de o fâșie de pământ lungă de 40 km, și cu o lățime de 11 km. Cam un sfert din suprafața Londrei. Războiul a izbucnit cu aproape doi ani în urmă. O armată islamistă duce unul dintre cele mai murdare războaie purtate vreodată, ascunzându-se în infrastructura civilă și ucigând evrei. Israelul aruncă cu bombe. Există un schimb aprig de focuri și toate ororile care însoțesc războiul: moartea, foametea, molimele. Și totuși, iată femeile și copiii fugind din calea luptelor și căutându-și hrana alături de bărbați.

Suntem atât de obișnuiți să-i vedem în această zonă de război extrem de fierbinte, încât nici nu mai realizăm grotescul situației. De obicei, femeile și copiii părăsesc zonele de război. Acesta fiind singura reverență făcută civilizației până și în iadul războiului. După invazia Rusiei în Ucraina s-au refugiat aproape opt milioane de suflete, majoritatea femei și copii. În ultimul deceniu s-au retras din cale luptelor aproximativ șapte milioane de sirieni, unii căutând refugiu în zone mai sigure ale Siriei, alții în Turcia, Liban și Iordania. Erau în mare parte femei și copii. Și totuși, în limbul sângeros al Gazei, femeile și copiii rămân.

Adevărul – adevărul șocant – este că ei se află acolo deoarece structurile morale occidentale le-au interzis aproape orice posibilitate de scăpare. Acesta este primul război din viața mea în care nu doar că femeile și copiii nu au părăsit zona de conflict, dar plecarea lor a fost descurajată în mod activ de către formatorii de opinie occidentali. Instrucțiunile au venit de sus. În mod normal, am susține ” dreptul universal de a solicita azil” ca o „chestiune de principiu”, a declarat anul trecut Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați. „Dar în acest caz, există și… obligația juridică internațională a unei puteri ocupante de a nu forța populația civilă să fugă.” Orice „exod al palestinienilor” din Gaza nu ar face decât să creeze o altă „problemă dificil de rezolvat”, a declarat ONU. Și apoi au supralicitat: un flux masiv de locuitori din Gaza către țările vecine ar crea o „dilemă atroce” pentru palestinieni, a declarat șeful ONU pentru refugiați. Așadar, „trebuie să facem cu ardoare tot ce putem” pentru a evita un astfel de „aflux”. Ați citit vreodată așa ceva? În majoritatea războaielor, omenirea face „cu ardoare” tot ce poate pentru a facilita fuga nevinovaților. Recunoaștem că fluxurile de refugiați sunt tragice, dar necesare, strămutarea fiind infinit preferabilă morții. În acest război, într-un fel nemaivăzut, s-a făcut calculul opus: că moartea, sau riscul acesteia, este mai puțin „atroce” pentru locuitorii din Gaza decât strămutarea. Critica morală a ONU împotriva unui „exod al palestinienilor” – sau ceea ce în orice alt război se numește „acordarea de refugiu” – a devenit un articol de credință distorsionat în rândul guvernelor, ONG-urilor și al claselor formatoare de opinie. Atunci când oficialii israelieni propun strămutarea temporară a civililor din Gaza, pe măsură ce războiul face ravagii, aceștia sunt condamnați instantaneu pentru gândire „genocidară”, pentru că poftesc la „epurare etnică”. De ce ucrainenii forțați să-și părăsească patria se află ”în căutarea unui refugiu”, în vreme ce fuga celor din Gaza în urma războiului războiului ințiat de Hamas se numește ”epurare etnică”?

În mod fatal, Egiptul a îmbrățișat poziția Occidentului. Declară că refuză să-și deschidă granița pentru femeile și copiii din Gaza, deoarece nu dorește să faciliteze „epurarea etnică”. Împrumută din limbajul prefăcut-virtuos al israelofobilor din establishmentul occidental pentru a-și justifica decizia barbară de a închide țara în fața refugiaților palestinieni. Este un dublu limbaj dezgustător să te prezinți drept un mare adversar moral al ”epurării etnice”, când în realitate refuzi dreptul la azil al femeilor și copiilor din Gaza, condamnându-i la foamete, rănire și moarte. Ironia sumbră și inumană este că, în urma opoziției dogmatice a Occidentului față de refugierea în străinătate a populației civile din Gaza, Gaza seamănă acum cu adevărat cu o „închisoare în aer liber”. Nimeni nu poate pleca, cu excepția celor bogați care își pot permite miile de dolari necesari trecerii frontierei egiptene. Dar, oare ce anume alimentează această ostilitate delirantă, chiar ucigașă, față de „fluxurile” de locuitori din Gaza? Este simplu: ura față de Israel. Viziunea bigotă a elitelor occidentale asupra Israelului ca națiune unică și vicleană îi face să creadă că locuitorii din Gaza ar trebui să rămână pe loc – deoarece nu au încredere că Israelul îi va lăsa să se reîntoarcă la sfârșitul războiului. Convingerea lor febrilă că statul evreu este un stat mincinos stă la baza opoziției lor față de azilul palestinienilor în Egipt sau oriunde altundeva.

Să o spunem pe față: palestinienii mor ca o consecință a bigotismului anti-israelian al instituțiilor occidentale. Datorită acestei suspiciuni la limita rasismului față de națiunea evreiască, palestinienii sunt brutal privați de dreptul tragic, dar esențial, la azil, de care se bucură toți ceilalți oameni prinși în război. Femeile și copiii sunt blocați în iadul din Gaza, deoarece suspiciunea comunității internaționale față de Israel are o greutate morală mai mare decât grija lor pentru palestinieni. Aceștia urăsc statul evreu mai mult decât prețuiesc viața palestinienilor. De nenumărate ori, israelofobia Occidentului a făcut viața populației din Gaza și mai infernală. Gândiți-vă la actuala criză alimentară. Imaginile care vin din Gaza sunt sumbre. Dar ideea că Israelul este de vină este pur și simplu nesustenabilă. O problemă cheie a fost refuzul ONU de a colabora cu Fundația Umanitară Gaza (GHF/Gaza Humanitarian Foundation), inițiativa israeliano-americană de hrănire a populației civile din Gaza. Săptămâna trecută, Israelul a invitat armate de jurnaliști străini să vadă 800 de camioane cu ajutoare umanitare pe care ONU refuză cu încăpățânare să le distribuie deoarece spune că GHF este o organizație „periculoasă”. Ajutoarele ”au fost stivuite în apropierea granițelor” ca urmare a aversiunii ONU de a se asocia cu GHF, a declarat directorul interimar al GHF.

Ce este mai important pentru ONU – hrănirea palestinienilor sau excluderea Israelului? Aducerea de alimente și medicamente pentru locuitorii din Gaza, sau restabilirea exclusivă a monopolului asupra ajutoarelor de care se bucura, odinioară, în Gaza? Judecând după comportamentul rușinos din ultimele două săptămâni, este vorba despre cea de-a doua variantă. Dorința bigotă a ONU de a marginaliza Israelul „nedemn de încredere” și de a-și reinstaura propria dominație asupra Palestinei motivează ONU mai mult decât dorința imperativă de a-i menține în viață populația afectată de război.

Apoi, există rolul cu adevărat grețos al Hamas. Hamas a ucis locuitori din Gaza care lucrează pentru GHF. A lansat rachete asupra instalațiilor GHF. De ce? Pentru că se confruntă cu o criză financiară dezastruoasă și își dorește cu disperare revenirea la vechiul sistem, în cadrul căruia profita de pe urma ajutorului ONU. Săptămâna trecută, într-unul dintre puținele articole informative despre criza din Gaza, Washington Post a relatat că vistieria Hamas este aproape complet epuizată, ceea ce înseamnă că „nu mai poate plăti în mod adecvat salariile luptătorilor săi”. GHF, prin monopolizarea distribuției ajutorului, a fost cauza esențială a „scăderii veniturilor” Hamas. Așadar, Hamas vizează cu furie GHF, chiar și atunci când asta presupune ca populația civilă din Gaza să rămână fără alimente.

Există însă un motiv și mai sinistru pentru întreruperea ucigătoare a distribuției de alimente în Gaza. Hamas ”se bazează pe criza umanitară pentru a pune capăt războiului”, spune The Washington Post. Adică, Hamas consideră că poate profita de pe urma crizei umanitare, câtă vreme știe că mass-media occidentală va da toată vina pe Israel, exercitând astfel și mai multă presiune globală asupra statului evreiesc, pentru a-l determina să depună armele. Afirmația potrivit căreia Israelul înfometează în mod intenționat civilii din Gaza este o inversare grotescă a realității. Adevărul este că Israelul a alocat milioane de mese în timp ce Hamas s-a folosit de amenințări și violență pentru a încerca să zădărnicească toate aceste strădanii, în speranța că priveliștea copiilor emaciați va va face ca Isrelul să fie blestemat o dată în plus, ca autor al unui genocid.

Și exact asta s-a și întâmplat. Israelofobii establishmentului occidental au jucat cu abnegație partea lor din piesa josnică a Hamas și și-au îndreptat un deget acuzator înspre națiunea evreiască. Ei stimulează în continuare în mod imprudent barbaria Hamas, care știe acum că imaginile distopice ale foamete lucrează în avantajul său. Utilizând imaginea coșmarescă a foametei din Gaza în scopul tracasării statului evreu, elitele și mass media din Occident ațâță de fapt Hamas să zădărnicească în continuare distribuția ajutoarelor și alimentelor de către Israel. O dată în plus, israelofobia întețește suferința palestinienilor.

Brendan O’Neill este principalul redactor politic al podcastului Spiked și gazda podcastului The Brendan O’Neill Show. Cea mai recentă dintre cărțile sale este – After the Pogrom: 7 October, Israel and the Crisis of Civilisation.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici