La sfârșitul lunii iunie, când cabinetul israelian a aprobat în unanimitate recunoașterea oficială a Genocidului Armean, părea că asistăm, în sfârșit, la achitarea unei datorii morale îndelung amânate.

Ministrul de Externe, Gideon Sa’ar, a prezentat decizia ca pe o chestiune de dreptate istorică, afirmând că „nu este niciodată prea târziu să faci ceea ce este corect”. O idee cu rezonanțe profunde într-o națiune clădită pe amintirea Holocaustului.

Cu toate acestea, doar câteva săptămâni mai târziu, în timp ce parlamentul se pregătea de vacanța de vară de dinaintea alegerilor naționale, votul planificat în Knesset a fost suspendat brusc și tras pe linie moartă.

Oficial, amânarea a fost pusă pe seama unui „climat diplomatic sensibil” și a turbulențelor regionale. Neoficial, decizia a venit ca urmare a reacțiilor imediate și vehemente din partea Azerbaidjanului – un partener energetic și de securitate cheie – precum și din dorința de a nu tăia complet canalele de comunicare cu Turcia.

Pentru oricine urmărește istoria relațiilor israeliano-armene, această retragere bruscă era pe deplin predictibilă. Amânarea nu a fost o simplă pauză procedurală de rutină, ci face parte dintr-un tipar vechi de decenii: proiectul de recunoaștere a genocidului prinde avânt atunci când devine convenabil din punct de vedere politic și este abanadonat de îndată ce interesele diplomatice concurente revin în prim-plan.

O istorie a pârghiilor politice, nu a convingerilor

Timp de peste 30 de ani, recunoașterea oficială a campaniei otomane din 1915, care a curmat 1,5 milioane de vieți armene, nu a fost tratată de guvernele israeliene succesive ca un adevăr istoric incontestabil, ci ca o monedă de schimb strategică.

De fiecare dată când relațiile cu Ankara se deteriorau — fie din cauza acțiunilor militare din Gaza, a blocadelor navale sau a retoricii incendiare a conducerii turce —, propunerile de recunoaștere a genocidului prindeau brusc avânt în Knesset. Recunoașterea era folosită ca o armă diplomatică menită să taxeze discursul președintelui turc Recep Tayyip Erdogan.

Pe de altă parte, de fiecare dată când prioritățile de securitate regională se schimbau sau ori de câte ori Baku își arăta „profunda dezamăgire” față de riscurile la care era supusă alianța sa strategică cu Tel Avivul, proiectele de lege erau trecute discret pe linie moartă în comisii, sau eliminate definitiv de pe ordinea de zi.

Această abordare tranzacțională a atras critici din toate părțile, inclusiv din Armenia. De îndată ce în Israel s-a dat undă verde recunoașterii genocidului armean, Erevanul a refuzat public să sărbătorească, remarcând cu scepticism că memoria istorică a fost transformată, din nou, într-o armă pentru poziționări geopolitice de moment.

Pragmatism politic versus principii morale

Calculele strategice ale Israelului sunt bine înțelese în cercurile de politică externă. Azerbaidjanul furnizează o parte semnificativă din importurile de petrol ale țării și servește drept partener strategic vital la frontiera nordică a Iranului. Cât despre Turcia, aceasta rămâne o putere regională redutabilă, al cărei spațiu aerian, rute comerciale și canale diplomatice nu pot fi pur și simplu ignorate.

Cu toate acestea, sacrificarea adevărului istoric pe altarul realpolitikului presupune un risc moral profund.

Atunci când recunoașterea de către un stat a unei atrocități în masă depinde de gestionarea în timp real a alianțelor, acest lucru validează involuntar logica negaționismului. Transmite mesajul că faptele din 1915 sunt negociabile și supuse condițiilor pieței, schimbului de informații militare și acordurilor privind gazoductele.

La mai bine de un secol de la evenimentele din 1915, consensul istoric privind Genocidul Armean este clar, fiind susținut de probe arhivistice vaste și de mărturiile supraviețuitorilor. Peste 30 de națiuni, alături de Congresul și administrația prezidențială ale Statelor Unite, l-au recunoscut în mod formal.

Pentru un stat clădit pe memoria genocidului, tratarea adevărului istoric drept o monedă de schimb conjuncturală șubrezește tocmai autoritatea morală pe care acesta se sprijină.

Ecartul dintre simbolism și angajament

Recunoașterea Genocidului Armean nu ar trebui privită ca o chestiune politică sau ca o luare de poziție într-o dispută regională între vecini. Este, în esență, o problemă legată de drepturile omului și o chestiune de adevăr istoric.

Uciderea sistematică și deportarea a 1,5 milioane de armeni reprezintă un fapt istoric, iar recunoașterea acestuia înseamnă cinstirea victimelor și a supraviețuitorilor, precum și reconfirmarea principiului că genocidul nu trebuie niciodată ignorat sau negat în funcție de interesele politice de moment

De altfel, faptul că recunoașterea poate fi amânată sau blocată în urma presiunilor diplomatice reconfirmă că subiectul aparține domeniului drepturilor omului. Drepturile omului și adevărul istoric nu ar trebui să depindă de interese strategice de moment sau de preferințele altui guvern.

În cele din urmă, Benjamin Netanyahu nu poate invoca pur și simplu opoziția politică sau presiunile diplomatice drept scuză pentru temporizarea deciziei. În calitatea sa de prim-ministru, are autoritatea de a recunoaște el însuși, în mod oficial și fără echivoc, Genocidul Armean.

Dacă ar crede cu adevărat că recunoașterea este decizia corectă, nu ar trebui să aștepte un vot în Knesset. Faptul că a ales să nu o facă sugerează că toate aceste calcule politice și strategice nu reprezintă doar o piedică, ci însăși miza ezitării sale.

Recenta înghețare a demersului în parlamentul israelian confirmă o realitate amară: gesturile simbolice ale executivului valorează puțin dacă conducerii statului îi lipsește voința politică de a le duce până la capăt, prin ratificare legislativă, chiar și în cazul intensificării presiunilor.

Dacă recunoașterea genocidului armean are loc doar ca un act de ripostă împotriva adversarilor, ea încetează să mai fie un act de dreptate. O adevărată conștiință morală la nivel de leadership presupune asumarea adevărului istoric tocmai atunci când este inoportun, și nu doar dacă aduce puncte de imagine într-o campanie media.

Până când votul nu va fi adus în plenul Knessetului fără condiționări sau ezitări strategice, mesajul transmis lumii rămâne același: adevărul istoric și dreptatea rămân în așteptare până la deschiderea următoarei ferestre geopolitice.

STEPHAN PECHDIMALDJI este un comentator politic expert în comunicare, foarte activ în presa internațională, în special pe teme ce privesc drepturile omului, geopolitica Caucazului și comunitatea armeană. Scrie frecvent articole de opinie pentru publicații importante precum Foreign Policy, The Wall Street Journal, Los Angeles Times, HuffPost, The Hill, RealClearWorld precum și pentru publicații ale diasporei armene (Asbarez, The Armenian Mirror-Spectator).Este american de origine armeană din prima generație și nepot al unor supraviețuitori ai genocidului armean.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Linkurile de verificare a informației pot fi găsite în articolul din care s-a făcut traducerea