În această vară s-au împlinit 70 de ani de la întâlnirea în cadrul căreia a fost lansat termenul „inteligență artificială”. Cu toate acestea, au trecut mai puțin de patru ani de la lansarea inteligenței artificiale de uz general. Apariția ChatGPT în toamna anului 2022 a declanșat un tsunami de știri și comentarii uluite de scamatoriile sale, alături de o multitudine de narațiuni despre riscurile iminente, ba chiar catastrofele pe care le va provoca într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.

După ce a fost martorul uneia dintre cele mai abrupte treceri din istoria omenirii de la uimire la șoc, Silicon Valley se confruntă cu o problemă a cărei sursă este chiar denumirea aleasă pentru noua tehnologie — aceea de ”inteligență artificială”— care nu doar că a alimentat anxietăți, dar a inspirat și hiperbole, inclusiv ideea apariției inevititabile a unei superinteligențe capabile să distrugă întreaga omenire.

Ideea că un computer ar putea părea inteligent datează din anii 1840, fiind lansată de matematiciana Ada Lovelace. Aceasta l-a asistat pe Charles Babbage, creatorul primului computer (mecanic) din lume.

O sută de ani mai târziu, când au apărut computerele electronice, matematicianul Norbert Wiener (MIT) a pus bazele ciberneticii, o știință care descrie felul în care atât sistemele biologice cât și cele electronice își controlează comportamentul cu ajutorul buclelor de feedback — caracteristica esențială care diferențiază software-ul de inteligență artificială.

În 1950, Alan Turing — părintele testului de simulare numit astăzi Testul Turing — a publicat o lucrare intitulată Can a machine think?

Câțiva ani mai târziu, John McCarthy, profesor de matematică la Dartmouth, a ales termenul de „inteligență artificială”, pentru a promova un atelier din vara anului 1956, care explora dacă o mașină ar putea sau nu „simula” inteligența umană.

În acel moment, el ar fi putut doar cu greu anticipa anxietățile ce vor stârnite de acest termen, în comparație cu cel de cibernetică.

Alăturarea celor două cuvinte — ”inteligență” și ”artificială” — a blocat dezbaterile în jurul unor întrebări interesante, dar puțin practice: Putem vorbi, cu adevărat, despre o ”inteligență”? Ar putea ea înlocui inteligența umană? Va deveni conștientă de sine? Va dori și va încerca să ne facă rău? Invocarea termenului de ”superinteligență” amplifică anxietățile. Denumirea acestei tehnologii noi și absolut uluitoare a definit cadrul dezbaterii înainte ca aceasta să înceapă, ducând la reacții politice adverse, de la interzicerea centrelor de date, până la propuneri pentru un moratoriu asupra IA. În acest timp, întrebările care contează cu adevărat sunt ignorate: Cât de sigure sunt aceste sisteme și cum poate fi măsurată cu precizie fiabilitatea lor? Oare utilizarea lor ar trebui (și poate fi) reglementată în mod diferit față de alte tehnologii? Cine îi va suporta costurile? Cine va beneficia de pe urma ei?

Din păcate, în ciuda urgenței de a aborda numeroasele provocări reale și de a stabili bariere de protecție adecvate, în diversele lor manifeste și viziuni privitoare la viitorul tehnologiei, mult prea mulți dintre liderii și inovatorii din domeniul AI vehiculează și exagerează idei și mai problematice, precum aceea a „inteligenței artificiale generale”, sau a „superinteligenței”.

Este cel mai probabil prea târziu să denunțăm denumirea de inteligență artificială ca fiind un termen de specialitate profund înșelător, și să renunțăm la ea, însă este util să înțelegem motivul pentru care aceasta reprezintă o problemă. Denumirile nu sunt neutre. Ele se află printre primele instrumente ale înțelegerii și, pe cale de consecință, sunt modele sau teorii comprimate care creează așteptări.

Sintagma ”inteligență artificială” nu doar comprimă un întreg ecosistem tehnologic în două cuvinte dar, în plus de asta, induce în eroare. Noi nu-i spunem unui automobil „cal artificial” și nici unui avion „pasăre artificială”. Diferențele sunt prea ușor de sesizat.

Luați în considerare un alt termen din domeniul informaticii: cloud-ul. Este o denumire care evocă ceva imponderabil, inofensiv și îndepărtat. În realitate însă, este vorba despre o rețea formată din mii și mii de centre de date de dimensiunea unor depozite uriașe, aflate în continuă extindere, care consumă energie electrică și apă. Timp de două decenii, acest cuvânt a contribuit la mascarea realității. Cu inteligența artificială, lucrurile stau exact invers: în vreme ce „cloud-ul” ascunde prea mult, „inteligența artificială” promite prea mult și este mult prea ambițioasă.

Prea ambițioasă pentru că invocă cea mai misterioasă capacitate umană: inteligența. Și prea vastă pentru că instrumentele IA cuprind o mulțime de ecosisteme distincte: modele de limbaj, sisteme de predicție, sisteme de recunoaștere vizuală, instrumente pentru cercetare științifică, agenți virtuali autonomi, robotică fizică, algoritmi de optimizare și securitate cibernetică.

Cu toate acestea, comunitățile de profesioniști și investitorii folosesc indicatori concreți, nu doar cuvinte, pentru a stabili măsurile potrivite. Investitorii evaluează valoarea estimată: chiar și o șansă infimă ca IA-ul să transforme medicina, știința, educația, producția sau industria farmaceutică justifică investiții masive. În schimb, comunitățile sunt atente la utilitatea concretă : dacă vor dispărea locuri de muncă, dacă spargerea de ritm și costurile de infrastructură vor cădea pe umerii lor, sau dacă beneficiile promise se vor materializa vreodată. Un nume care umflă atât riscurile, cât și câștigurile, nu face decât să exagereze deopotrivă atât uimirea cât și spaima.

Dacă am vorbi, în schimb, despre „asistenți specializați”, „acceleratori științifici”, ”sisteme autonome de asistare a deciziei” sau „infrastructură informațională în limbaj natural” — ori dacă am folosi termeni consacrați și specifici precum „mașină autonomă” sau chiar „super-aplicații” —, oamenii ar evalua aceste instrumente diferit, deoarece fiecare dintre acești termeni sugerează beneficii, riscuri și mize de reglementare distincte.

Taxonomia investițiilor de risc din domeniul IA, precum și acțiunile concrete ale organizațiilor arată deja clar că o astfel de hiper-specializare reprezintă adevăratul viitor. Este posibil ca investitorii să înțeleagă aceste diferențe fine, însă realitatea este călcată în picioare de isterie, o stare amplificată suplimentar de un termen hipertrofiat precum cel de „superinteligență”.

Înainte de a decide cum să reglementăm inteligența artificială, ar trebui mai întâi să ne întrebăm dacă felul în care am denumit-o nu a dus cumva la o înțelegere eronată. Nu putem guverna ceea ce nu putem conceptualiza și nu putem conceptualiza ceea ce nu putem numi. Este posibil să fie prea târziu pentru a vindeca dependența lumii de sintagma „inteligență artificială”. Însă primul pas spre vindecare este să ne recunoaștem dependența și să admitem că este una nocivă.

Mark P. Mills este director executiv al National Center for Energy Analytics, cercetător asociat la Facultatea de Inginerie a Universității Northwestern și autorul cărții The Cloud Revolution.

Julio M. Ottino este profesor și fost decan al Facultății de Inginerie McCormick din cadrul Universității Northwestern, membru al Academiei Naționale de Științe din SUA și autorul cărții The Nexus.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Toate linkurile de verificare a informației pot fi accesate în articolul original din care s-a făcut traducerea