”Fiul dvs. a fost eliberat din ghearele unei boli severe și incurabile. A murit repede și fără durere. Având în vedere maladia chinuitoare de care suferea, viața lui se transformase într-o agonie fără speranță, astfel încât trebuie să-i înțelegeți moartea ca pe o mântuire.”

Câteva propoziții scurte, în contrast cu enormitatea suferinței bolnavilor incurabili, tipice unei narațiuni menite să facă greu de înțeles motivele pentru care un om sănătos la cap s-ar putea opune ideii de eutanasie, stigmatizându-i, totodată, pe oponenții acesteia ca fiind persoane incapabile de cea mai elementară compasiune.

O scurtă privire asupra originilor acestui adevărat ”crez” modern poate fi instructivă, în ciuda faptului că la noi are deocamdată foarte puțină popularitate și încă destul de puțini adepți conștienți.

Însă, Spania a aprobat, deja, o lege care legalizează eutanasia fiind, alături de Olanda, Belgia și Luxemburg, cea de-a patra țară europeană care a acceptat procedeul. Eutanasia este, de asemenea, legală, în opt state din SUA, în Columbia și Noua Zeelandă, în statul Victoria din Australia, în Elveția și în Canada. Celelalte parlamente europene încep să dezbată și ele această temă. O lege în favoarea eutanasiei a fost adoptată recent și în Portugalia, dar a sfârșit prin a fi declarată neconstituțională de către Curtea Supremă a acestei țări. Iar la noi USR-ul, care s-a declarat pro-eutanasie, deși foarte, foarte departe de a câștiga alegerile, s-a aflat în ultima vreme la conducerea țării, zilele acestea Klaus Johannis chiar propunându-l pe Dacian Cioloș pentru postul de premier.

Prima organizație pro eutanasie din lume a fost înființată în Marea Britanie, în 1936, sub numele de Societatea de legalizare a eutanasiei voluntare, mulți dintre oficialii și susținătorii acesteia fiind, de asemenea, susținători ai eugeniei. Primul președinte și secretar, dr. C.J. Bond și dr. C. Killick Millard au fost și ei membri ai Societății de Eugenie la fel cu susținătorii acesteia, Julian Huxley, H. Havelock-Ellis, Harold Laski și Eleanor Rathbone. Alți susținători, precum H.G. Wells și G.B. Shaw nu erau membri ai Societății de Eugenie, având în schimb puncte de vedere pro-eugenice bine cunoscute de toată lumea.

Desigur, apartenența la Societatea de Eugenie era în concordanță cu opiniile lor despre eutanasie, eugenia fiind o combinație a cuvintelor grecești ”bun” și ”naștere”, iar eutanasia una a cuvintelor ”bun” și ”moarte”, așadar naștere și moarte bună – o simetrie perfectă!

Toți acești oameni se întâlneau pentru a discuta problema celorlalți, percepuți ca ”defecți”. Ca și cum nimic n-ar fi mai firesc decât năzuința unor persoane inteligente și iluminate de a stabili dacă, cum și cât ar trebui să trăiască cei mai puțin dotați decât ei.

Adepții eugenismului și ai eutanasiei erau cel mai adesea materialiști ( pentru ei religia era sinonimă cu superstiția), ”științifici” ( ”credeau” în știință – în ciuda faptului că eugenia este o pseudo-știință) și erau convinși că scopul final al unei societăți este ”eficiența” statului. Vă sună, cumva, cunoscut?

Trebuie spus și că, în perioada interbelică, ideile eugeniste s-au răspândit aproape peste tot în lume, chiar și în România unde, însă, nu au existat legi care să permită sterilizările eugenice în masă, așa cum s-a întâmplat în America, Germania, Țările Scandinave sau în cele Baltice. Au existat, totuși, două Societăți de Eugenie, una la Cluj și alta la București. În Transilvania a existat și un eugenism maghiar, care concura cu un foarte puternic și extins eugenism german.

Atât eugenia cât și eutanasia au atras oprobiul tuturor în momentul în care Cel de-al Treilea Reich le-a implementat ideile la scară industrială.

Membrii Societății pentru Eugenie din Marea Britanie au considerat acest lucru ca fiind nedrept și au reacționat adoptând o poziție de cripto-eugenie la începutul anilor ’60, pentru ca în 1989 să își schimbe numele în Institutul Galton. Iar Societatea de legalizare a eutanasiei voluntare a devenit, în 1969, Societatea de eutanasie voluntară, și, mult mai târziu, în 2006, Demnitate în moarte.

Revenind la oile noastre, statul român pretinde, actualmente, că își cheltuiește banii pentru a salva vieți. Și este atât de dornic să facă asta încât am asistat cu toții, în ultimele luni, la confiscarea ( sau, mai bine zis, la cedarea de bună voie) a tuturor drepturilor și libertăților care ne păreau până deunăzi de la sine înțelese, numai și numai de dragul ”sănătății” și ”siguranței” noastre.

Nu știm dacă vom izbuti să ni le recâștigăm în viitorul cât de cât apropiat, sigur este doar că puterea s-a întins deja mult, mult mai mult decât îi era plapuma și că lucrul acesta a fost acceptat de majoritatea populației, pe baza unei narațiuni.

Dar, să presupunem că vom reveni, totuși, la normal.

Guvernul a făcut datorii uriașe, oamenii obișnuiți devin pe zi ce trece tot mai săraci, inflația a atins deja cel mai înalt nivel de la aderarea României la UE și continuă să crească, întreaga populație a României este îmbătrânită și natalitatea este în declin. Estimp, valorile creștine și Biserica Ortodoxă Română sunt atacate cu o ferocitate inimaginabilă până mai ieri, de tot soiul de neisprăviți.

Pe scurt, într-o societate care a renunțat la mai toate  drepturile câștigate și consfințite de-a lungul mileniilor  de dragul unei narațiuni care promite o iluzorie ”siguranță”, cât poate să mai dureze acceptarea unei alte narațiuni care va permite uciderea celor mai puțin ”eficienți”?

Legislația privind eutanasierea este implementarea inițială și parțială a unei agende care a fost stabilită cu mult timp în urmă. Știm despre ce este vorba, nu trebuie să facem pe naivii pretinzând că am uitat.

Citatul de la începutul articolului provine din scrisorile de condoleanțe către victimele programului nazist T4. Iar cuvintele lor dezvăluie că adepții eutanasiei au înțeles demult importanța narațiunii atunci când e vorba să determini oamenii să accepte uciderea celor vulnerabili și inferiori.

Apropos, suspendarea tratamentelor și operațiilor bolnavilor cronici, precum și faptul că există deja voci care pledează pentru interzicerea internării și tratării persoanelor nevaccinate, nu vă ridică părul pe ceafă? După ce, nu demult, fostul ministru de Finanțe, Vâlceanu sugera că oamenii cu lefuri mai mici ar trebui să primească servicii medicale diferite de acelea pe care le primesc cei cu lefuri mari?

Nedeea Burcă